Poezia in criza?

Pare curios sa vorbesti despre o eventuala criza a poeziei de azi, cand doua manifestari recente, aproape fierbinti inca (Maratonul European de Poezie de la Sibiu, cu optzeci de participanti, plus Festivalul mai restrans, tot european, tot de poezie si desfasurat tot la Sibiu!), dovedesc prin ele insele ca genul liric nu este epuizat. Dar scepticii, cei care vad jumatatea goala a pocalului poeticesc, vor argumenta ca tocmai acesta reprezinta un simptom al crizei. Abundenta autorilor, supraproductia de versuri ar indica pierderea de cota a Poeziei, cu majuscula.

Sunt textele poetilor de astazi un material literar perisabil, o marfa din ce in ce mai putin cautata, uzata sau alterata rapid, si conservata cu grija numai de anumiti critici dedicati fenomenului? Are poezia scrisa dupa 1989 acelasi impact la public si la critica precum cea publicata in timpul vechiului regim, incepand cu anii '60? Au aparut, dupa Revolutie, autori comparabili cu vedetele perioadei anterioare? Se poate vorbi, cu argumente, despre un nou Nichita Stanescu, un alt Sorescu, un Mircea Dinescu upgradat?
Pentru a raspunde la aceste intrebari si a lamuri, multumitor, problema, mi s-a parut corect si oportun sa avem in paginile Ziarului de Duminica mai multe puncte de vedere, opinii cat mai pertinente. Patru critici remarcabili din tanara generatie (doi dintre ei universitari, unul cercetator literar, iar al patrulea, cel mai tanar, inca student) raspund la intrebarea daca exista sau nu o criza a poeziei dupa 1989. Doi editori de poezie ne ofera tirajele volumelor si plachetelor pe care le-au publicat. Iar bricoleurul tuturor acestor interventii isi rezerva placerea unui punct de vedere propriu.
Din punctul meu de vedere, lirica ultimelor generatii (nouazecistii aparuti imediat dupa Revolutie si milenaristii care s-au lansat in jurul anului-borna 2000) este intru totul comparabila, valoric, cu cea a generatiilor anterioare. De la Cristian Popescu (care a debutat inainte de 1989, dar cu un volum mutilat), Ioan Es. Pop, Daniel Banulescu la Marius Ianus, Ruxandra Novac, Dan Sociu si Teodor Duna, exista destule nume care dau greutate poeziei. Ceea ce s-a schimbat, insa, este atmosfera, climatul in care volumele de versuri apar si sunt citite. Poezia de ieri, oricat de ermetica, de metafizica (Nichita Stanescu e cel mai bun exemplu), era citita de un public larg, lipsit de alternativa entertainment-ului. Pe fundalul atat de cenusiu, de apasator al epocii, ghidusiile si giumbuslucurile unui Mircea Dinescu pareau (si erau) libertatea insasi, un joc secund in care te angrenai fara ezitare. In schimb, poezia de azi are o vasta si bine inarmata concurenta. Intre a vedea un talkshow politic incendiar la TV, a naviga pe internet, a vorbi pe chat si, de partea cealalta, a citi un volum de poezie - cati aleg varianta finala? Poate doar acei cititori pasionati, pentru care poezia nu este un gen printre altele, ci un mod de a fi. E nu mai putin adevarat ca aceasta rarefiere fireasca a publicului consumator a reprezentat un alibi pentru destui autori mediocri, poeti inchipuiti carora le-a placut sa creada ca receptarea inexistenta a operei lor se datoreaza nivelului inalt de realizare artistica. Puteti vedea, aproape saptamanal, esantioane din aceasta vasta maculatura lirica in rubrica Pe alaturi a lui Alex. Stefanescu.
Totusi, eventualele dezamagiri ale cititorului care ia in mana un volum de versuri pentru a-l arunca, apoi, cat colo n-ar trebui sa se rasfranga asupra intregului camp literar. In orice domeniu exista profesionisti si amatori, vedete si simple elemente de decor. Sansa cititorului de a se apropia de poezia buna mi se pare strans legata de menirea criticilor si cronicarilor literari de a filtra, a descoperi si a expune public adevaratele valori.
Asa a fost de fiecare data in istoria noastra literara: marii autori, descoperiti si sustinuti de critici, au intrat in canon, in manuale, in constiinta publica si chiar in mentalul colectiv (cazul unicat al lui Eminescu). La fel se va intampla si cu cativa dintre autorii mai sus mentionati, care, peste o decada, vor fi receptati asa cum o merita inca de pe acum.

Poeti vanduti cititorilor
n La Editura Vinea, al carei program editorial este orientat catre publicarea de poezie, tirajele sunt, in medie, de 400 de exemplare. Nicolae Tone, directorul editurii, pare multumit ca tirajele initiale de 400 de exemplare ale cartilor lui Claudiu Komartin, Dan Sociu si Ruxandra Novac s-au epuizat, fiind nevoie de o alta editie. Vedeta ramane insa Angela Marinescu, al carei Skanderbeg de 1.000 de exemplare s-a vandut rapid, ceea ce a impus, de asemenea, un nou tiraj.

n La Editura Cartea Romaneasca, resuscitata dupa preluarea de catre Polirom, media tirajelor la colectia de poezie (unde, la fiecare volum, e atasat si un CD cu versuri in lectura proprie) este de 1.000 de exemplare. Madalina Ghiu, redactorul-sef, il indica pe Emil Brumaru, cu Submarinul erotic, drept cel mai bine vandut poet. Si in cazul acestuia a fost nevoie de o suplimentare a tirajului.

n De remarcat "coincidenta" dintre optiunile cititorilor si cele ale criticilor literari. Angela Marinescu si Emil Brumaru sunt printre poetii foarte bine cotati de critici din toate generatiile.

Opinii

Poezia adevarata e...
De multe ori, avem senzatia ca poezia se afla in criza atunci cand modul nostru de a intelege poezia intra in criza. Cand sensibilitatea noastra nu mai "gusta" noile tendinte, avem sentimentul iremediabilei decaderi a genului. Altminteri, lucrurile pot sa stea foarte bine... Ca poezia nu mai e ce-a fost mi se pare evident. Ca, de la inceputul epocii moderne, a tinut-o mereu intr-o criza e adevarat. Doar in vremea comunismului rolul si prestigiul ei social au fost amplificate pana la absurd, din motive bine cunoscute. Nu-i de mirare ca azi sufera o grava criza de statut si de audienta. Capitalismul nu-i prieste. Ma tem totusi ca e vorba si de o criza de interioritate. Ma tem ca poezia a castigat naturaletea si autenticismul, dar a pierdut vizionarismul si simtul sublimului. Apar, desigur, multi poeti, unii dintre ei buni. Dar ceva pare iremediabil alterat, imputinat la ultimii veniti. S-ar putea ca revolta, visceralitatea, obscenitatea, agresivitatea lumpena sa fie reflexul unui vid insuportabil. Pretul interioritatii autentice a scazut dramatic la bursa vietilor noastre si ne multumim tot mai mult cu surogate. E plin de poeme fara poezie si de poezie cu e-uri. In alta ordine de idei, cred ca poezia adevarata nu e doar pentru o secta de Alesi (sau, mai rau, de specialisti), nici pentru tot poporul. E...
Paul Cernat, cronicar la Observator cultural si Bucurestiul cultural


Adevaratele crize abia se prepara
Dupa '90 poezia a fost in criza in sensul ca la toata lumea i se cam rupea de ea. Cu toate ca au aparut cateva volume de top (semnate de Daniel Banulescu, Ioan Es. Pop si Cristian Popescu), cei mai fideli poeziei au fost veleitarii, care gaseau in ea, desi nu mai era cazul, o legitimare sociala. Poetii douamiisti au fost cei ce au reabilitat conceptul de poezie, care decazuse. Si nu numai conceptul, ci si institutiile, intrucat au stiut sa atraga atentia asupra lor.
Asa s-a ajuns ca poezia sa fie editata in conditii decente si promovata profesionist, asa s-a ajuns ca Uniunea Scriitorilor sa organizeze intalniri ale tinerilor scriitori aproape exclusiv pentru uzul poetilor. In momentul de fata, poezia douamiistilor a inceput sa se arhiveze. A aparut deja next gen: pana una alta, Gabi Eftimie si Valentina Chirita (care inca nu a debutat si care scrie o poezie super, din alt platou). Adevaratele crize abia se prepara. Ramane de vazut cum le va tolera stomacul poeziei.
Mihai Iovanel, cronicar la Cultura si Gandul

Poezia moare, dar nu se preda
Cred ca problema unei posibile crize a poeziei trebuie discutata pe doua planuri diferite. In primul rand, ar fi vorba de o criza a receptarii cartilor de poezie. E drept ca liricul n-a fost niciodata un gen cu mare priza la public; insa scaderea galopanta a interesului cititorilor i-a facut pe unii critici occidentali sa vorbeasca inca de acum 50 de ani despre o ipotetica "moarte a poeziei". La noi, fenomenul a devenit vizibil dupa 1989, odata cu prabusirea comunismului si a pietei literare artificiale pe care acesta a intretinut-o. Cu toate acestea, criza poeziei - daca a existat intr-adevar asa ceva - mi se pare ca a fost depasita in ultimii ani printr-o stabilizare a pietei si un reviriment semnificativ al vanzarilor de carte. Cat priveste celalalt aspect (criza "interna" a poeziei, determinata de valoarea scazuta a autorilor), aici discutia mi se pare fara sens. Orice generatie crede ca poezia incepe si se sfarseste cu ea; toate au dreptate si, evident, toate se insala. Cat ramane insa din fiecare - asta nu putem stabili decat dupa ce fenomenul nu se mai vede cu ochiul liber, ci doar cu ochelarii criticii si ai istoriei literare. Oricum, un lucru e sigur: de o jumatate de veac incoace, poezia moare mereu, dar nu se preda niciodata.
Andrei Terian, cronicar la Ziarul de Duminica si Cultura

De la Orex la Rolex
N-am, pe pielea mea, nici o idee despre cat de infloritoare era poezia romana din epoca Ceausescu, asa incat sa ma pot lansa cu dezinvoltura in comparatii alunecoase. Ce stiu, stiu din carti. De istorie, de critica literara, de - la urma urmelor - poezie. In orice caz, daca este sa invocam o atare criza, sau sa investim un anume (sensibil) deficit de receptare cu atribute - horribile dictu - criziste, radacinile acesteia s-ar afla tocmai in neguros-romantica mutatie politica a anului 1990. Spunand aceasta ma refer la ceea ce s-ar putea numi lustratie de gen. Lustratie, adica, implicita si indistincta.
Poezia fusese, in comunism, una dintre supapele de evacuare a raului public, unul din spatiile respirabile dintre gratiile custii, unul dintre bunurile colective cel mai putin costisitoare si - la vremea aceea - cel mai putin doctrinare. Una dintre bucuriile permise, alaturi de automobilul Dacia 1300, frigiderul Arctic, ceasul Orex, radioul Selena... Lucruri pe care nici macar marii nostalgici nu au rezistat, probabil, tentatiei nebune de a le azvarli pe geam sau inlocui la prima ocazie ivita. S-ar putea, s-ar prea putea deci ca poezia romana de dupa 1990 sa aiba (cu toate varfurile ei valorice incontestabile) de asteptat o generatie de cititori posesoare de BMW, de Whirlpool, de Rolex, de iPod. Sau, sarind etapele, sa-si schimbe pentru un timp, scurt, numele.
Cosmin Ciotlos, cronicar la Romania literara si Cuvantul