Un plus de biografie: Emil Brumaru

Trebuie sa incep cu o marturisire: rubrica de fata imi aloca cinci mii de semne, cu o marja de eroare redusa. N-am nici o plangere in sensul asta, dimpotriva.

Insa, daca te ambitionezi sa scrii in cinci mii de semne despre poetul Emil Brumaru, mai mult, despre acel om cu care te intalnesti pe scarile unei edituri, cu care stai la o masa, cu care petreci povesti, vreme de doua ore, in vreo livada de ciresi sau cu care faci schimburi de mesaje pe messenger pe subiecte dintre cele mai delicate, cele cinci mii de semne iti creeaza din start un anume gen de claustrofobie. Spatiul e prea ingust. Povestile sunt prea rotunde si in continua expansiune. Ai impresia ca e imposibil sa le inghesui pe toate acolo, fie si reducandu-le la o fraza.
N-o sa mai trec aici prin biobibliografia lui Emil Brumaru, caci sunt convins ca mai toti cei care citesc textul de fata au trecut pe-acolo, o cunosc macar partial. Asa ca ma duc direct catre prima amintire personala, din urma cu cativa ani buni, pe vremea cand eu abia indraznisem sa public cel dintai roman. Iar el venea cu tot mitul, nu numai local, dupa el. La o lansare de carte, daca imi amintesc bine. Si a reusit performanta sa ma faca sa trec, in numai un minut, de la toata pretuirea pe care mi-o creasera lecturile din opera sa la o antipatie acerba. Iar asta pentru ca, dupa ce am facut cunostinta, poetul s-a asezat langa mine si sotia mea, ne-a privit lung, apoi i-a zis nonsalant: "Nu-mi spune ca esti casatorita cu asta! Nu vezi cum arata?". Emil Brumaru rade cand ii aduc aminte de moment si de frustrarile semiadolescentine pe care mi le-a creat, spunandu-mi senin: "Pai, ce: tu nu stii cum sunt eu?".
Pe-atunci nu stiam. Am inceput sa stiu mai tarziu, cand redactorii de la editura care lucrau la vreo carte de-a lui mi se plangeau ca-i un om foarte dificil. Dupa cateva zile, aceiasi redactori il ridicau in slavi, recunoscand ca s-au inselat in privinta lui. Ceea ce am recunoscut si eu, fireste, chiar dupa a doua intalnire cu poetul-maestru. Emil Brumaru intra abrupt in relatie cu oamenii, supunandu-i la un fel de proba de foc, cu o ironie pe care n-ai cum sa i-o citesti pe chip. Si abia dupa ce ai trecut aceasta proba, la care te supune constient au ba, ajungi sa ai dreptul sa-l cunosti asa cum e.
In urma cu ceva mai bine de un an, retras in livezile spitalului Socola din Iasi si prezentandu-se mai tuturor ca fiind internat la "balamuc", desi era vorba mai degraba de o rupere de stresul zilnic caruia la un moment dat nu-i mai facuse fata, Emil Brumaru a dat messengerul pe SMS-uri, trimitandu-mi de-acolo mesaje in fiecare dimineata. Care incepeau astfel: "Livada. Transmit". Si urma aproape de fiecare data cate o poezie. Bine, o poezie pentru receptor - din punctul sau de vedere, erau doar impresii de dimineata. Le-as putea cita pe toate pana la finalul articolului, dar ma opresc doar la doua: "Livada. Transmit: La ora 6, ciresii plini de vrabii. Melci imprudenti chiar pe carare. Sunt 'civil', mi-am scos hainele la aerisit din subsolul cu gratii". Apoi: "Livada. Transmit: craca orizontala. Revin la locul 'faptei'. Din tot ce-a fost a ramas un servetel alb, mototolit. Inghit cateva cirese cu tot cu samburi. Un cuc psihastenic cantand doar: 'Cu!'". Pastrez mesajele acelea in memoria telefonului propriu pentru ca, o spun sincer, rareori o pagina de literatura mi-a oferit senzatii mai clare, mai vii si mai directe. Eu, in camera mea din apartamentul aflat la celalalt capat al orasului, iar Emil Brumaru transmitandu-mi senin dimineti ca-n copilarie. Dimineti dintr-acelea care te invadeaza precum prajitura proustiana. Faramituri din aceasta prajitura transmise prin SMS. Nu cu asta se ocupa, in fapt, si literatura?
Il numeam pe Emil Brumaru "prieten al tinerilor scriitori" in articolul prin care mi-am inceput seria de portrete in rubrica de fata. Nu sunt singurul care poate depune marturie in sensul asta, la fel cum nu sunt singurul care poate spune ca prin aceasta apropiere pe care un poet precum Emil Brumaru o arata fata de cei mai tineri atmosfera literara ieseana este mai blanda, mai senina. Pana acum, am vorbit de oameni care au venit cu efortul lor in sprijinirea celor ce abia isi incep drumul prin literatura. Si despre Emil Brumaru se poate vorbi ca despre un sustinator al incercarilor alternative din spatiul cultural iesean. Dar am vrut, mai sus, sa arat ca nu numai eforturile directe, implicarea activa in consolidarea unor institutii, a unor reviste poate duce la o aerisire a culturii iesene. Ci si un anume tip de prietenie literara care, la prima vedere, se construieste fara efort. Numai la prima vedere insa. Intrucat, in fapt, pentru a ajunge sa te autodefinesti astfel ca om e nevoie de un efort de generozitate care se intinde, uneori, pe o viata intreaga.
Asa ca, pentru final, nu pot decat sa transmit si eu, nu dintr-o livada, ci din fata monitorului aflat in biroul propriu, urmatoarele: daca il intalniti, undeva pe strada, sa zicem, pe poet si vi se pare arogant, distant, enervant de-a dreptul, sa stiti ca, de fapt, nu e el. E un trimis al domniei sale, care se joaca de-a Emil Brumaru. Mergeti mai departe si, cativa metri mai incolo, adevaratul Emil Brumaru va va strange mana cu caldura. Pe cuvant.