Inarmarea Romaniei (V)

Demisia lui A. Saligny a fost pentru generalul Iliescu inceputul unui lung sir de ghinioane. Presa a dezvaluit ca generalul Iliescu a fost numit in functia de atasat la Marele Stat Major cu ajutorul generalului Crainiceanu, care l-a folosit ca secretar personal "pentru a-i tine de urat in cabinetul sau". Continuam publicarea unor fragmente din volumul lui Catalin Fudulu intitulat Anghel Saligny (1854-1925). Aspecte din activitatea sa, in pregatire la Editura Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei.

La tribuna Senatului
Acuzat de dezastrul de la Turtucaia, pe motiv ca a conceput un plan de aparare care a continut date eronate, generalul Iliescu a plecat ca reprezentant al armatei romane la Paris, considerand ca asa avea sa fie uitat de contestatari. Fer it de privirile ziaristilor romani, generalul s-a bucurat de o perioada de liniste pe malurile Senei, unde a fost acompaniat si de sotia sa, deplasata special de la Bucuresti pentru a "observa" confortul acestuia. Din cauza ca l-a atacat in presa franceza pe maresalul Philippe Petain (1856-1951), generalul Iliescu a devenit persoana non-grata in Franta. A refuzat insa invitatia de a parasi Franta, sustinand ca astepta sa fie informat despre acest aspect chiar de presedintele Frantei. Pentru evitarea unui conflict diplomatic, generalul Iliescu a fost obligat de autoritatile romane sa se intoarca in tara. Odata ajuns in Bucuresti, acesta a constatat ca nu a fost iertat de presa bucuresteana, cotidianul Adevarul "sintetizandu-i" aventura franceza "unde a lucrat totusi pentru patria sa mult-iubita, dand gratios interviuri reporterilor parizieni asupra viitorului stralucit al Romaniei si acuzand pe oricare altul, afara de el, pentru prabusirea planului de operatiuni". Bucurestenii au comentat, ironic, ca in cazul in care generalul Iliescu avea sa fie numit ministru de Razboi, asa cum se anuntase neoficial, acesta ar fi putut sa cunoasca mai exact numarul victimelor sale. Aluzia la esecul de la Turtucaia devenise evidenta. In cele din urma, desemnarea generalului Arthur Vaitoianu (1864-1957) in functia de ministru de razboi l-a scapat pe generalul Iliescu de critici suplimentare. In acest context, Regele Ferdinand (1914-1927) nu l-a avansat pe Dumitru Iliescu la gradul de general de divizie, la presiunea oamenilor politici si a ofiterilor "in special cei inferiori". Culisele acestei decizii i-au fost dezvaluite generalului Iliescu de fostul sau sef de cabinet, ramas la ministerul de Razboi. Considerand ca nu i se poate face dreptate decat daca va conduce ziarul Universul, fostul sef de cabinet al generalului Iliescu i-a propus acestuia sa cumpere cotidianul amintit, urmand sa-i gestioneze activitatea din spatele cortinei. Propunerea a ramas fara raspuns din partea generalului Iliescu, constient, probabil, ca planul era sortit esecului.
Generalul Iliescu a incercat in memoriile sale, publicate in 1920, sa-si repare imaginea sifonata de esecul armatei romane la Turtucaia, acuzandu-i pe generalii Joseph Joffre si Alexeieff ca au trimis Guvernului roman Scrisoarea nr. 164/ 23 iunie (6 iulie) 1916, prin intermediul maiorului Pichon, atasatul militar al Frantei la Bucuresti. Potrivit unei anexe din scrisoare, Romania a fost fortata sa intre in razboi "acum ori niciodata (...) in momentul cel mai defavorabil".
Un alt moment in care s-a incercat ameliorarea prestigiului generalului Iliescu a fost inregistrat in sedinta Senatului din 13 iunie 1924. Gestul a fost determinat de faptul ca in perioada 1918-1924 a fost intretinuta in presa o campanie contra generalului Iliescu, privind modul de pregatire si de desfasurare a ostilitatilor de catre armata romana in primul razboi mondial. Premierul Ion I.C. Bratianu a sustinut, inainte de a vorbi generalul Iliescu, ca dorea sa faca prin comunicarea sa "o opera de dreptate si de adevar". Nu a uitat sa mentioneze ca se felicita pentru ca a lucrat cu generalul Iliescu, "un colaborator atat de destoinic si de devotat (...) in prepararea mijloacelor noastre de lupta", considerandu-se raspunzator "in fata d-voastre, ca si in fata istoriei" numai de acest aspect. Generalul Iliescu a incercat sa le explice senatorilor ca "multi dintre d-voastre nu ma cunosc decat din cele ce s-au scris prin gazete despre mine si din zvonurile si calomniile colportate asupra activitatii mele".
Parerea opiniei publice nu mai putea, insa, sa fie schimbata. Presa din Sarindar nu l-a iertat pe generalul Iliescu pentru gafele sale, reamintindu-i ca este vinovat in ochii cetatenilor "in calitate de comandant, cat si ca pregatitor al razboiului, de infrangerile ce le-am suferit in prima campanie". Cu toate astea, generalul Iliescu a convins prin discursul sau ca a pregatit intrarea armatei romane in razboi in conditii vitrege, determinate de contextul international.

Pe urmele eroilor
Au ramas, insa, in picioare afirmatiile privindu-i pe militarii romani care au murit sau au cazut prizonieri la Turtucaia. Situatia este neclara pentru prizonierii de la Turtucaia, in numar de cel putin 20.000 de militari, care au fost internati in lagarele din Bulgaria, Grecia, Germania, Polonia si Turcia. O statistica asupra deceselor/ repatrierilor acestor militari este dificil de realizat, in conditiile in care o parte a arhivei care a continut aceste informatii a ars intr-un depozit de la Baneasa, in perioada bombardamentelor din 24-27 august 1944. Cei mai multi dintre prizonierii de la Turtucaia au murit in Polonia (3.400) si Bulgaria (3.500), in timp ce pentru Grecia (97) si Turcia (423) cifrele sunt mult mai reduse. Supravietuitorii au povestit ca au amenajat cai de comunicatie in Bulgaria, Grecia si Serbia si ca, pentru a-si potoli foamea, au furat capre si oi din turmele localnicilor.
Exista in schimb informatii privindu-i pe cei 6.160 de militari romani care au murit la Turtucaia. Acestia au fost exhumati, in 1926, si depusi in Cimitirul Eroilor de la Sumenti (Daidar), astazi in Bulgaria, la 13 km sud de Turtucaia. Mormintele individuale au fost amplasate pe locul unde a luptat o baterie de artilerie. La vremea respectiva, in cimitir a existat si un monument. Alte oseminte ale eroilor romani au fost descoperite intamplator la Turtucaia cand s-au construit locuinte, fiind transportate la Sumenti. Cimitirul avea, in 1930, o suprafata de 2.500 mp. Rapoartele Societatii Regina Maria pentru Cultul Eroilor mentionau existenta a 127 eroi inhumati individual si a altor 12.000 de eroi necunoscuti, inhumati in doua gropi comune. In cele din urma au fost identificati numai 1.311 eroi romani, 5 germani, 251 bulgari si 9 turci, alti 10.424 de militari ramanand neidentificati. In cimitirul din Sumenti a fost identificat, insa, la 4 septembrie 2005, numai mormantul lt.col. Ilie Georgescu, monumentul central cu vechea inscriptie in limbile romana, bulgara, germana si turca si clopotul cimitirului, inscriptionat cu grafie latina, singurele elemente care mai amintesc ca necropola a fost administrata, pana in 1940, de romani.

Cauzele demisiilor
Colaborarea dintre A. Saligny si I.I.C. Bratianu nu s-a terminat in 1916. In februarie 1919, A. Saligny a demisionat pe motive de sanatate din functia de ministru al Lucrarilor Publice pe care o detinea in Cabinetul condus de prietenul Ion I.C. Bratianu, din motive necunoscute. In 1922, fiind presedintele comisiei care a pregatit incoronarea de la Alba-Iulia, A. Saligny si-a prezentat demisia din cauza inspectorului Popescu, care nu i-a agreat masurile luate. Si de aceasta data i-a scris lui Ion I.C. Bratianu: "Va rog sa binevoiti a aproba demisia mea, care este irevocabila, cu atat mai mult ce D-ul Popescu este indispensabil acolo fiind insarcinat cu gestionarea fondurilor si avand si un serviciu la dispozitie. In speranta ca imi veti primi cererea, va rog sa primiti salutarile cele mai respectuoase". Solicitarea nu a primit raspuns, A. Saligny finalizandu-si misiunea.
Demisiile lui A. Saligny au o explicatie destul de simpla. Atunci cand a avut de rezolvat o problema legata de activitatea pe care a desfasurat-o, nu s-a sfiit sa-si sustina punctul de vedere in fata regelui Carol I (1864-1914) sau a lui Ion I.C. Bratianu. De fiecare data doleantele sale au fost ascultate si rezolvate in consecinta. In octombrie 1915, cand a fost numit la Directia Munitiilor, A. Saligny avea in spate un prestigiu ridicat, determinat de activitatea de director in cadrul ministerelor de Lucrari Publice (1884-1910), Agriculturii si Domeniilor (1910-1917) si de presedinte al Academiei Romane (1907-1910). Avea tot dreptul sa se considere tratat cu desconsiderare in 1916 si in 1922, in conditiile in care persoanele care trebuia sa-si dea concursul nu i-au respectat principiile si prestigiul.