La maturitate

Autor: Alice Georgescu 21.09.2007
Daca, toamna, toate scolile, indiferent de grad, de localitate, de numar de elevi s.a.m.d., se redeschid la aceeasi data, mai mult sau mai putin fixa, teatrele inaugureaza noul sezon absolut la intamplare; mai exact, care cand poate. Asa se face ca, in clipa de fata, desi stagiunea 2007-2008 a intrat, teoretic, "in functiune", majoritatea institutiilor de spectacol joaca repertoriul preluat din anii teatrali anteriori. Cu alte cuvinte, premierele sunt, deocamdata, rare si razlete. In asteptare, cronicarul isi completeaza, si el, "portofoliul".

O astfel de completare m-a dus, zilele trecute, in mica sala a Teatrului Act, unul dintre cele mai harnice, de altminteri, din Capitala. Putandu-se lauda cu o activitate prelungita tarziu in vara si reluata devreme in toamna, Act-ul - care se numara printre foarte putinele (inca) scene cu gestiune particulara - este in acelasi timp teatru de proiecte si teatru-gazda, adica produce, pe de o parte, spectacole in vederea carora angajeaza regizori, alcatuieste echipe actoricesti etc. si adaposteste, pe de alta parte, in simpaticul subsol de pe Calea Victoriei, reprezentatii ale unor companii lipsite de sediu. In felul acesta, teatrul condus de Marcel Iures isi asigura o prezenta constanta si multiforma in peisajul scenic bucurestean, fara a-si asuma, totodata, riscuri (estetice, economice) deloc necesare.
Cea mai recenta creatie proprie a Act-ului (a carei premiera a avut loc spre sfarsitul stagiunii trecute) se numeste Capra sau Cine e Sylvia si etaleaza pe afis nume importante: Edward Albee (ca autor), Alexandru Dabija (ca regizor), Marcel Iures (ca vedeta). Aglomeratia de la intrare - la o reprezentatie cu public "normal" - demonstreaza ca respectivele nume si-au facut efectul.
Edward Albee (nascut in 1928) este, alaturi de Arthur Miller si mai eficient decat acesta, cel mai longeviv, sub aspectul creativitatii, dramaturg american din contingentul "marilor batrani". Prima lui piesa, Zoo Story, dateaza din 1958 si, cu toate ca este "doar" un dialog intre doua personaje, a impus de indata un scriitor preocupat de conditia omului (modern) intr-o lume in care, cum spune Sartre, infernul sunt ceilalti. Urmatoarele piese - dintre care trebuie citate Cui i-e frica de Virginia Woolf? (neindoielnic, cea mai faimoasa), Cutia cu nisip, Totul in gradina, Doamna din Dubuque, Trei femei inalte, toate, jucate in timp si de teatrele romanesti - au continuat, imbogatindu-le si adancindu-le, temele anuntate inca in textul de debut: cuplul ca "echilibru fragil" (titlul altei piese) al unor forte ce se infrunta necontenit, onorabilitatea ca fatada indaratul careia se ascund mizerii sufletesti de ne-imaginat, teama de moarte ca resort fundamental al pasiunilor si pulsiunilor umane. Desi a practicat si alte genuri literare, Albee e inainte de orice un dramaturg innascut, care stie sa construiasca solid conflictul si caracterele, care are o replica inteligenta si expresiva, care poate comunica fara emfaza o "morala" perfect percutanta. Unele dintre aceste calitati se regasesc si in Capra sau Cine e Sylvia, scrisa in anul 2000 si beneficiara, ca, de altfel, si alte texte ale autorului, a unui Premiu Tony (cea mai ravnita distinctie americana in materie de teatru); nu toate, insa. Cine e Sylvia? O capra de care s-a indragostit un barbat de 50 de ani, personalitate marcanta a colectivitatii sale, inginer-arhitect al unui foarte mediatizat "oras planetar", sot pana acum impecabil al unei femei agreabile si spirituale si tata resemnat al unui fiu homosexual. Conversatiile in doi, trei sau patru (personajelor amintite li se adauga un amic teleast, care ii va si revela femeii, "din prietenie", neasteptata pasiune a sotului ei) se invartesc insistent in jurul scandalosului subiect, neaducand, de fapt, nimic nou in progresiunea intrigii sau in dezvaluirea psihologiei eroilor, pentru ca, in fine, concluzia sa sune oarecum imprevizibil, dar nu din cale-afara de original: cata vreme "lumea" nu afla nimic, poti face orice poftesti - iata sloganul unei societati pe atat de respectabila in aparenta pe cat e de infama in esenta. Ceea ce salveaza textul din zona literaturii nesemnificative este stralucirea replicilor, umorul tandru ori sarcastic si bunele sentimente palpitand, neauzit dar sesizabil, sub coaja nu tocmai usor de digerat a povestii ca atare.
Pe aceste bune sentimente si-a intemeiat montarea si Alexandru Dabija, artist subtil si sensibil, care izbuteste, in spectacolele sale, sa vorbeasca despre tot felul de lucruri dizgratioase fara a pacatui niciodata prin grosolanie, vulgaritate ori lipsa de spirit. Mizanscena, extrem de simpla, avantajeaza din plin evolutiile actoricesti, conduse cu eleganta catre analiza (implicita) a relatiilor familiale si a crizei nemarturisite a varstei de mijloc. Ideal ca interpret al unor personaje "chinuite" de intrebari fara raspuns, in ciuda blazarii de fatada, Marcel Iures isi deseneaza fara greseala eroul, dandu-i o caldura obosita, o timiditate si o sfasiere interioara ce anuleaza orice posibila conotatie sordida a textului. Fermecatoare si spontana, in rolul sotiei, Emilia Dobrin dovedeste, din nou, ca maturitatea poate insemna nu pierdere, ci cistig: actrita si-a gasit un drum al ei in teatrul actual, un drum croit din acumulari profesionale, din munca si daruire. "Prietenul" jucat cu precizie dezinvolta de Constantin Draganescu are bigotismul si opacitatea filistinului tipic; Marius Damian isi inzestreaza inspirat personajul adolescent cu nervozitate si o intoleranta nascuta din dorinta de afectiune, dar tanarul actor reuseste performanta nedorita de a nu se face auzit/ inteles de la un metru si jumatate distanta.
Capra... nu e un spectacol perfect; este insa un spectacol atasant si, in mod straniu, reconfortant. Fiindca, la urma urmei, nu despre capre e vorba acolo, ci despre iubire.