Impotriva interpretarii

Autor: Andrei Terian 24.08.2007
In Dupa-amiaza de sambata a lui Valeriu Cristea*, doua lucruri sar in ochi. Cel dintai tine chiar de constructia volumului. Cartea e alcatuita din doua sectiuni: un soi de memorii si un jurnal. Memoriile ar putea fi insa citite la fel de indreptatit ca o autobiografie a eului "profund".

Fireste, vorbim aici de "profunzime" doar in masura in care perspectiva naratorului demasca si discrediteaza conventiile obisnuite ale genului. De pilda, e bizar cat de conservatoare au ramas autobiografiile din literatura noastra. Cel putin in raport cu romanul. Cu alte cuvinte, daca romanul autohton s-a deplasat inca de la inceputul secolului trecut dinspre radiografia starii civile catre intimitate si apoi catre formule mult mai sofisticate, autobiografia a dovedit o inertie surprinzatoare. Din acest punct de vedere, cartea lui Valeriu Cristea releva o mutatie remarcabila, de vreme ce obiectul sau il constituie nu evolutia bio-psiho-sociala a protagonistului, ci acel amalgam de maruntisuri care dau tot farmecul vietii. E drept, oamenii, locurile si etapele formarii autorului nu lipsesc din Dupa-amiaza de sambata. Dar ele joaca aici un rol secundar. In rest, adevarata substanta a volumului e compusa din senzatii, obiecte, impresii si trairi banale, adica din acele elemente "superficiale" pe care canoanele (auto)biografiei "serioase" le resping fara ezitari. Astfel incat reusita cartii lui Valeriu Cristea vine, in buna masura, tocmai din captarea precisa a detaliului aparent nesemnificativ, din modul in care autorul reuseste sa transforme asemenea zone periferice in puncte de rascruce pe harta fiintei sale.
Partea secunda a volumului releva insa o perspectiva diametral opusa. Cum spuneam, autobiografia cedeaza aici locul jurnalului. Si totusi, mai interesant decat aceasta schimbare de registru e ca lucrurile stau exact pe dos fata de cum ne-am fi asteptat. Desi jurnalul presupune o consemnare nemijlocita a faptelor (spre deosebire de biografie, care ingaduie filtrarea evenimentelor), trairea, emotia, frisonul autentic se gasesc in prima sectiune, nu in ultima, unde predomina reflectia, analiza, comentariul. Caci, in locul unor fragmente dictate de realitatea imediata, partea secunda a cartii cuprinde insemnari de lectura, glose pe marginea unor filme si meditatii in cheie morala. In mod paradoxal, tocmai distanta temporala e cea care gireaza senzatia proaspata, bruta, nemediata; in schimb, evenimentele resimtite sur le vif stau fatalmente sub semnul medierii si reflectiei. De aici, o alta ciudatenie: "profunda" sub raport strict ideatic, partea secunda a cartii este mult mai "superficiala" in ce priveste implicarea autorului in faptele relatate.
Diviziunea amintita se observa si daca citim in paralel doua pasaje extrase din sectiuni distincte. In primul caz, autorul se refera la o poveste pe care o auzise in copilarie: baiatul unui militar se imbolnaveste de tuberculoza, iar familia recurge la o solutie extrema; parintele isi inchide fiul in pivnita si-l lasa nemancat; in chip miraculos, copilul nu numai ca se vindeca, dar capata o imunitate neasteptata. Iata acum adaosul lui Valeriu Cristea: "Brutalitatea salvatoare cu care acel om se incumetase, dovedind o forta sufleteasca extraordinara, demna cu adevarat de un veteran, sa-si trateze copilul muribund e ceea ce probabil m-a impresionat mai cu seama in aceasta istorie a unei vindecari miraculoase. Modelul tatalui aprig, sever dar drept, barbat dintr-o bucata, continua, dupa cum se vede, sa ma fascineze..." (p. 22) In partea secunda, autorul asista la o scena nu mai putin zguduitoare: un caine il sfarteca pe altul, in ciuda eforturilor martorilor de a-i desparti, iar cei care sunt de fata la incaierare trec de la ras la perplexitate. Numai ca de data aceasta tonul comentatorului e altul: "Am plecat cu sentimentul ca aceasta intamplare caineasca era semnificativa. Voia parca sa-mi dovedeasca - printr-un exemplu nud, frapant - ca la baza intregii lumi (nu numai a celei omenesti asadar...) se afla raportul de forta, ura, dreptul celui mai tare de a-l nimici pe cel slab. In orice caz, neobisnuitul incident canin, ce a alertat toata populatia strazii noastre, m-a indispus profund, mi-a stricat si mi-a otravit ziua." (p. 306) Fragmentele citate difera radical: in primul caz - impact strict afectiv, limitat la persoana receptorului si fara implicatii ideatice; in celalalt - procesare reflexiva a faptelor, transfer in cheie morala si generalizare a observatiilor.
Cum se justifica aceasta diferenta frapanta de atitudine? O explicatie la indemana ar putea-o constitui moartea mamei, de vreme ce partea a doua a cartii debuteaza tocmai cu acest dureros accident biografic. Insa, oricat de atasat ar fi autorul de imaginea ei, mama este doar unul dintre nucleele memorialistice ale cartii, care mai cuprinde, cum am vazut, si alte "teme". Si apoi, o asemenea explicatie nu ne duce prea cum departe: ea priveste doar perspectiva asupra vietii, nu si forma scriiturii. Cu toate acestea, moartea mamei reprezinta cheia, chiar daca nu neaparat si cauza intelegerii acestei rupturi de nivel. Autorul a prevazut evenimentul si a incercat sa-l anticipeze prin "zeci de mii" de scenarii, doar-doar va reusi sa-i amortizeze impactul si sa-si exorcizeze suferinta. Insa, cand faptul s-a produs, el a fost resimtit cu intreaga lui brutalitate. Confruntandu-se cu aceasta lovitura imparabila, Valeriu Cristea se acuza pe sine ca ar fi fost orb ("cateva semne au existat: nu le-am descifrat insa decat dupa") si ca ar fi "uitat" de existenta fiintei dragi. "Vina" - daca poate fi numita astfel - e insa alta: nu aceea ca ar fi fost insensibil, ci ca a incercat sa "triseze", sa deturneze groaza; nu ca n-ar fi vazut semnele, ci ca le-a produs, ca a incercat sa vicleneasca trairea prin imaginatie. Or, tocmai asta e "lectia" cartii lui Valeriu Cristea: ca viata poate fi doar traita, nu si interpretata; ca semnele doar reprezinta, in timp ce lucrurile, faptele si fiintele sunt.
* Valeriu Cristea, Dupa-amiaza de sambata. Roman, editia a III-a, editie ingrijita de Doina Cristea, cu o postfata de Nicolae Manolescu, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006, 360 p.