Iconarul de dincolo de icoane

Autor: Corneliu Antim 24.08.2007
Nu-l cunosc inca pe acest artist, romascan de bastina, adoptat repede de breasla pictorilor de biserici din Bucuresti, dupa ce a absolvit si si-a aprofundat studiile de specialitate la Universitatea de Arte de pe Calea Grivitei. Mesterul profesor Ion Grigore i-a fost dascal pana in 1997. Pana la aceasta expozitie de la Galeria "Orizont", prima din Capitala, care ii aureoleaza un deceniu de cariera artistica profesionista, Remus-Lucian Stefan (acesta este numele lui) a mai avut patru personale in orasul natal, Roman, la Barlad si la "Casa Pogor" din Iasi.

Pentru cine are rabdare si curiozitatea reala de a-i cerceta admirabila "friza" pictografiata pe simezele de la "Orizont", va avea bucuria sa descopere un pictor adevarat intr-un recital de surdine cromatice si aluzive visari iconografiate, ca de vechi palimpseste, cum nu prea ades se pot vedea prin galeriile noastre.
Cu exceptia a cateva panouri dominate de expresia grafica a tesaturilor liniare, ce adapostesc, ca intr-o pupa matriciala, hieratice chipuri sau reprezentari simbolice extrase din arsenalul canoanelor iconografice din perioada crestinismului timpuriu, tanarul artist se derobeaza, pur si simplu, de rigorismul si poncifele retoricii artei eclesiale in cele trei sau patru zeci de eseuri picturale de mici dimensiuni, prezentate toate intr-un discurs abstract.
Gestul eliberator este sesizabil. Artistul trece dincolo de solemnitatea calda si calculata a icoanelor. Cel putin in sensul principiilor compozitionale si descriptive-figurative, pe care abandoneaza, pastrand in rama tabloului (intotdeauna simpla, dar perfect adecvata prin finisare si adecvare a patinei la realitatile din suprafata panzei), numai elementele materiale si tehnicile de lucru consecrate, traditionale.
Practic, el transfera in exercitiul la sevalet o parte din instrumentarul si mijloacele de expresie ale picturii murale sau de iconostas, pe care o practicea cu osardie in viata de toate zilele. Remus-Lucian Stefan are acumulata, in acest sens, o considerabila experienta artistica dedicata ornarii edificiilor bisericesti sau destinate ritualurilor traditionale crestine, pentru ca sa se simta foarte in largul lui pictographica de atelier. Cu care, asa cum procedeaza si acum, este foarte bine sa iasa din cand in cand la lumina.
Remus-Lucian Stefan fascineaza tocmai prin consistenta acestui "recurs la pictura", pe care ni-l argumenteaza acum intr-un soi de demonstratie a "libertatii creative bine temperate", pe care si-o ingaduie cu rafinata savoare si pasiune profesionala. Constient de probitatea si indrazneala inocenta a mesajului sau, artistul nu incearca pe nicio cale sa isi socheze privitorul.
Dimpotriva, in tot ce imagineaza si realizeaza plastic, el incorporeaza mereu o alta fateta a personalitatii sale, transfigurata in variatiuni sensibile si echilibrat armonizate, compozitional si cromatic, ale unui panopticum sui-generis de stari si tensiuni, ori interogatii launtrice ale sinelui. Asa imi si explic predominarea tonalitatilor grave din "pictografiile" sale (titlu bine gasit!), miscarea involburata a tuselor, misterul inoculate in pigmentii de culoare bine intinsi pe suporturi (lemn, panza, carton) si catifelare cu iz de Renastere flamanda a luminii absorbita parca de imaginare spatii, teracote si grele brocarduri...Toate acestea vin din memoria lui vizuala, reflex cultural fara de care arta sa nu ar avea nici un sens.
Spectacolul vizual pe care il sustine cu astfel de mijloace, foarte iscusit alese si cu pioasa sensibilitate regandite plastic, face din concentratul sau eseu expozitional un moment de reflexivitate estetica si confort spiritual. Pentru ca in arta acestui om sunt cuprinse, ca intr-o rugaciune, si lumina si intunericul, si suferinta si bucuria, si involburarea gandului, si inflacararea pasiunii. O face cu delicatetea unui sacerdot, fara excese senzoriale, ori teatrale, stridente, modern in expresie, rational si sincer in rostire.