Trilogie murdara in Havana

Autor: Pedro Juan Gutierrez 24.08.2007
Pedro Juan Gutierrez s-a nascut in anul 1950 in Matanzas, fiind in prezent jurnalist si scriitor. Locuieste la Havana. A scris: Dirty Havana Trilogy, King of Havana, Tropical Animal (pentru care a castigat Premiul Alfonso Garcia-Ramos pe anul 2000), Dog Meat (pentru care i s-a acordat Premiul Narrativa Sur del Mundo), Our GG in Havana etc. "Talentul lui Gutierrez sta in faptul ca reuseste sa creeze un personaj macho, care ramane totusi sensibil la oamenii si intamplarile din jurul lui." (Publishers Weekly)

Amintirea tandretei
Cautam la radio muzica buna, asa ca am ales un canal care transmitea salsa, latino, stiri si tot felul de chestii din astea. Se termina muzica si incepu sa vorbeasca, foarte degajat, tipul cu vocea ragusita care trancaneste despre orice, despre copiii lui, despre bicicleta lui, despre ce-a facut noaptea trecuta. Tip ul avea o voce puternica, cu o dictie vulgara ca de maidan, ca si cum niciodata nu s-ar fi miscat din centrul Havanei. Parea a fi un negru care se apropie de tine si-ti spune: "Ba, frate, care-i treaba, am un smen pentru tine".
Impreuna cu sotia mea il ascultam si ne placea. Nimeni nu mai facea asta la radio. Tipul punea muzica latino buna, zicea ceva, te aiurea putin, schimba placa si trecea la alta chestie. Nici vorba sa dea prea multe explicatii, nici sa demonstreze ce stia. Parea un negru inteligent si intotddeauna ma bucura nespus sa intalnesc negri inteligenti si orgoliosi, nu din astia care nu te privesc in ochi si care au jalnica mentalitate luata cu japca, parca, de la sclavi.
In fine, noi acasa il ascultam mereu, pe vremea cand eram fericiti si traiam bine, in ciuda faptului ca eu imi castigam painea facand un jurnalism nesanatos si las, plin de concesii, unde totul imi era cenzurat, iar lucrul acela ma intrista fiindca pe zi ce trecea ma simteam din ce in ce mai mult asemeni unui mercenar mizerabil, cu portia mea zilnica de suturi in cur.
Apoi ea s-a intors la New York, voia sa fie vazuta si auzita. Ca toata lumea. Nimeni nu vrea sa fie condamnat la intuneric si la tacere. Toti vor sa fie priviti si ascultati sub lumina reflectoarelor. Iar daca este posibil, cumparati, inchiriati, sedusi. Am scris "toti vor"? Nu e exact. Ar fi trebuit sa scriu: "Toti vrem sa fim vazuti si auziti".
Ea este sculptorita si pictorita. In lumea artei, asta inseamna "sa fii bine cotat". Si se presupune a fi un lucru bun. E reconfortant sa fii bine cotat. In fine, a plecat din nou. Pe mine m-au dat afara de la ziar pentru ca zi dupa zi eram tot mai visceral. Iar tipii viscerali nu plac. In sfarsit, povestea a fost lunga, dar in cele din urma ceea ce mi-au spus a fost: "Nu vrem tipi viscerali pentru ca tara traieste un moment foarte delicat, fundamental pentru istoria sa".
In zilele acelea am aflat, in plus, ca tipul cu vocea ragusita ca a unui betiv nu era negru. Era un alb tanar, cu studii universitare, cultivat. Dar il prindea bine imaginea aceea.
Prin urmare am ramas foarte singur. Asta se intampla de fiecare data cand cineva iubeste fara rezerve, ca un pustan. Dragostea ta pleaca la New York pentru mult timp; cum s-ar zice: se duce la dracu', iar tu ramai mai singur si mai pierdut decat un naufragiat in mijlocul curentilor din golf. Doar ca pustiul isi revine repede, in schimb un barbat ca mine, de patruzeci si patru de ani, ramane naucit pentru multa vreme si gandeste: Fir-ar al naibii, iar mi s-a intamplat. De ce oi fi eu atat de imbecil?
Cu Jacqueline lucrurile au stat inca si mai rau, deoarece ea a atins un record important in viata mea de mascul: odata a avut douasprezece orgasme cu mine. Unul dupa altul. Ar fi putut sa aiba si mai multe, dar eu n-am mai rezistat si am ejaculat. Daca as fi asteptat-o sa atinga si ea climaxul, ar fi realizat douazeci sau ceva pe acolo. Alta data a ajuns pana la opt sau zece orgasme. Niciodata n-a mai depasit acel record. Ne bucuram de deliciile sexului pentru ca eram fericiti. Chestia asta cu cele douasprezece orgasme n-a fost o competitie. A fost un joc. Un sport grozav care te mentine tanar si in forma. Eu mereu zic: Don't compete. Play.
Oricum Jacqueline e prea delicata ca sa traiasca in Havana anilor 1994. S-a nascut in Manhattan, descinde dintr-un amestec de trei generatii de englezi, italieni, spanioli, francezi si cubanezi care s-au stabilit in Santiago de Cuba si de acolo s-au imprastiat din New Orleans in tot Caraibele, pana in Venezuela si Columbia. O familie trasnita. Tatal ei a fost veteran al Zilei Z in Normandia. In fine, este un produs prea complicat si prea putin asimilabil pentru un mascul tropical si visceral ca mine. Mereu imi spunea: "Of, nu mai exista lume fina in Havana. Pe zi ce trece oamenii sunt din ce in ce mai vulgari, mai grosolani si mai prost imbracati". Ceva mergea prost in toata afacerea asta. Fie eleganta lui Jacqueline ori grosolania oamenilor, fie neghiobia mea, fiindca eu vedeam totul cu ochi buni, si ma simteam bine, desi, fireste, saracia avansa cu pasi repezi.
Cand am ramas singur aveam mult timp ca sa ma gandesc la toate acestea. Locuiam in cel mai bun loc posibil de pe lume: un apartament pe terasa unei vechi cladiri de opt etaje din centrul Havanei. Cand se insera imi pregateam un pahar cu rom foarte tare, cu gheata, scriam poeme aprige (uneori pe jumatate aprige, pe jumatate melancolice) pe care le lasam ici si colo, pe unde apucam. Sau redactam scrisori. La ora aceea totul devenea auriu, iar eu priveam tinuturile din preajma. La nord Caraibele - albastru, imprevizibil, ca si cum apa ar fi fost de aur si vazduh. La sud si est - orasul vechi, pustiit de timp, de silitra, de vanturi si de chinuri. La vest - orasul modern, cladirile inalte. Fiecare spatiu cu lumea lui, cu zgomotele si muzica sa. Imi placea sa-mi beau romul in amurgul de miere si sa ma uit pe fereastra ori sa stau o buna bucata de vreme pe terasa, privind intrarea din port, cu acele vechi castele medievale, din piatra despuiata, care in lumina delicata a inserarii par a fi inca si mai frumoase si mai durabile. Toate acestea ma stimulau sa gandesc cu o anume luciditate. Ma gandeam, oare de ce o fi fiind viata mea asa. Incercam sa inteleg. Imi place sa ma supraevaluez, sa-l observ de la departare pe Pedro Juan.
In realitate, aceste seri cu rom si lumina aurie si poeme aprige sau melancolice si scrisori catre prietenii de departe ma faceau sa-mi recapat increderea in mine. Daca ai idei proprii - fie si doar cateva idei proprii -, trebuie sa intelegi ca vei intalni mereu fete acre, oameni care vor incerca sa-ti stea impotriva, sa te minimalizeze, care "sa te faca sa pricepi" ca nu spui nimic sau ca trebuie sa-l eviti pe ala fiindca e nebun, sau poponar, sau vierme, sau hahalera, iar pe celalalt pentru ca e labagiu si pervers, pe unul ca e hot, pe altul ca-i habotnic, spiritist, drogat, iar pe aia fiindca e o scursura, o nerusinata, o curva, o lesbiana, o prost-crescuta. Ei reduc lumea la cateva tipologii hibride, monotone, plictisitoare si "perfecte". Si astfel vor sa te transforme intr-un exclusivist, intr-un cacanar. Te baga cu forta in secta lor privata pentru a-i ignora si anula pe toti ceilalti. Si iti spun: "Asa e viata, domnul meu, un proces de selectie si respingere. Noi detinem adevarul. Restul duca-se dracului". Si daca timp de treizeci si cinci de ani nu fac decat sa-ti bage asta in cap, dupa ce ca esti un singuratic, ajungi sa te crezi si cel mai tare si pierzi mult pentru ca lasi sa-ti scape frumusetea vietii pe care o presupune diversitatea, faptul de a accepta ca nu toti suntem egali, fiindca, daca ar fi asa, atunci totul ar fi extrem de plictisitor.
In fine, acum tipul acela cu vocea ragusita ca de betiv a aparut din nou in radioul meu, enervandu-ma intru catva, a pus o formatie de muzica salsa din Puerto Rico, asa ca am dansat singur. Pana ce m-am intrebat: "Ce mama ma-sii fac eu aici, dansand singur?". Atunci am stins radioul si am iesit pe strada. "Plec la Mantilla", mi-am zis. M-am tot invartit pe strazi pana ce am reusit sa combin doua autobuze si sa ajung la Mantilla, care se afla in afara orasului si imi place fiindca de acolo se zareste pamantul rosu, campul verde si grajdurile de vaci. In cartierul asta am cativa prieteni. Am locuit aici multi ani. M-am dus acasa la Joseito, un taximetrist, care din pricina crizei a ramas fara slujba si-si castiga painea cu jocurile de noroc. De doi ani traia de pe urma jocului. In Mantilla existau multe tripouri clandestine unde se juca. Politia facea uneori cate o razie si curata doua sau trei dintre ele, baga oamenii la inchisoare cateva zile si apoi le dadea drumul. Eu aveam in buzunar trei sute de pesos, iar Joseito ma incuraja sa joc. El dispunea de zece mii. Miza tare. Ne-am dus la un tripou care-i aducea noroc. Si i-a adus. Eu am pierdut toti banii in cincisprezece minute. Nu stiu de ce mama dracului m-am lasat tarat de Joseito. Eu niciodata nu castig nici un sfant la jocul de noroc, dar el a inceput sa castige serios inca din primul moment. Am plecat si l-am lasat cand incasase deja cam cinci mii de pesos. Ce noroc are tipul asta! Eu cu asa noroc as trai grozav. E adevarat, el traieste bine in Mantilla si mereu imi spune: "Vai, Pedro Juan, daca mi-as fi imaginat eu una ca asta as fi bagat in ma-sa taximetria de mult".
Eram suparat foc din cauza banilor irositi. Nu-mi place sa pierd. Ma enervez de fiecare data cand ratez si ma scotea din sarite ca Joseito isi putea castiga existenta atat de usor in timp ce eu, de fiecare data cand joc o mana la carti sau la zaruri, sunt deja pierdut. Si nu c-as fi vreun ghinionist, caci le aduc noroc celorlalti. Mereu. Odata am cumparat o masina veche si harbuita si am tinut-o parcata o saptamana in fata casei, fara s-o misc, avea doua-trei chestii stricate care costau scump. Dupa cateva zile un spaniol batran a venit sa-mi spuna ca tot cartierul juca dame mizand pe numarul de inmatriculare al masinii. 03657. Batranul mi-a spus, razand:
- Va trebui sa-ti dam comision, Pedro Juan. Macelarul a castigat aseara trei mii de pesos cu numarul 57. Ce parere ai?
- Ce parere am? Ca idiotul ar trebui sa-mi plateasca macar reparatia masinii. Sta acolo de o saptamana fiindca n-am bani s-o repar.
- A naibii treaba! Toti castiga bani cu masina ta si tu esti in rahat.
Asa e. Sunt un dezastru la jocul de noroc si la multe alte chestii.

In cautarea linistii interioare
Inca nu traiam intr-o buna asociere de lume si singuratate. Vreau sa spun ca eu inca traiam in dezechilibru si mi se parea excesiva singuratatea mea.
Incetul cu incetul ma apropiam de cel mai bun moment al meu. Dar imi era foare greu. Si lui Pedrojuan ii era greu sa traiasca singur cu mine. Ne certam, aveam scandaluri. La ultima cearta, ca sa nu-l pocnesc, mi-am abatut toata violenta ghemuita in mine asupra ochelarilor mei de astigmatism: mi i-am scos si i-am strivit cu o singura mana. Inca nu inteleg cum de nu mi-am sfartecat palma cu cioburile lentilelor. Rezultatul a fost ca am suferit mult timp de dureri de cap si senzatie de somnolenta. In Cuba nu existau pe atunci nici macar surubele pentru rame de ochelari. In cele din urma am facut rost de alti ochelari. De atunci mi-am permis sa ma reconciliez cu mine insumi si sa ma calmez. "Pedro, ori te urasti ori te iubesti pe tine insuti. Lamureste chestia asta si astfel vei rezolva si micul tau razboi personal cu restul lumii."
Asta si faceam. Ma ajuta America, o vrajitoare foarte apreciata din Mariano, la care eu ma duceam cu bicicleta. Ea voia sa-mi faca un descantec la cap, iar eu ii duceam cele trebuincioase pentru ritual: lapte de cocos, flori albe, rom, oua, miere de albine, lumanari si niste plante. La intoarcere trebuia sa traversez raul Almendares; de acolo plecau cei disperati catre Miami. Isi construiau niste plute foarte fragile din roti de cauciuc, bucati de tabla si sfori si porneau pe mare cu atata bucurie, ca si cum ar fi iesit la iarba verde. Se intampla in vara anului 1994. De patru ani era mare foamete si nebunie in tara mea, iar in Havana se suferea cel mai rau. Un prieten mereu imi spunea: "Pedro Juan, singurul mod in care poti trai aici e sa fii nebun, betiv sau sa dormi". Se duceau acolo persoane intelepte si ii sfatuiau cu chibzuinta. Dar ei raspundeau: "Vreau e sa plec din rahatul asta. Acolo se traieste bine". Erau oameni disperati. Si poate curajosi. Nu stiu. Presupun ca ignoranta si curajul se iau de mana.
Am stat un timp acolo cascand gura la lumea aceea. Pana si un politist ii ajuta pe patru barbati sa-si construiasca mai trainic pluta si le spunea: "Acum o sa reziste mai bine. Sa vedem daca ajungeti". N-am sa inteleg niciodata politica. Timp de mai bine de treizeci de ani, i-au urmarit si inhatat pe cei care incercau sa fuga cu barca in Statele Unite, in schimb, cei care reusisera sa scape de rechini, de valurile neintrerupte si de curentii din golf, erau eroi pentru o zi in Miami. Dintr-o data politicienii celor doua tari hotarasc sa procedeze invers, fiindca asa le convine lor. Si inca mai sunt oameni care se mira de absurdul situatiei, de arta abstractului, de acest suprarealism. E suficient doar sa traiesti si sa te uiti la ce se intampla in jur. Am dreptate sau nu?
Cand m-am plictist de cascat gura mi-am luat bicicleta si m-am intors acasa. Incet. Imi place sa pedalez pe Malecon. La jumatatea drumului am luat-o prin curtea scolii lui Pedrojuan. Sa fi fost oare o premonitie? In fine. Ma gandeam doar la asta: "Pedrojuan e cam imprastiat si hai mai bine sa dau o raita sa vad cum stau lucrurile." A fost exact asa. N-am mai avut nici un alt presentiment, dar cand am pus piciorul in pragul scolii, doi baieti mi-au strigat: "Pedrojuan a cazut din autobuz si l-au dus la spital!".
A trebuit sa-mi pastrez controlul. A fost cat pe-aci sa lesin. Mi-au spus la ce spital l-au dus si am plecat ca din pusca. Era cel mai nenorocit spital din Havana. Cel mai murdar si cel mai paraginit dintre toate spitalele. De doua ore baiatul meu si un profesor stateau acolo si nimeni nu-i baga in seama. Avea incheietura mainii fracturata. Mersese agatat de usa unui autobuz arhiplin. Mainile au inceput sa-i alunece. Stia ca va cadea pe asfalt si ca putea sa moara. I-a spus unui tip care statea langa el: "Auzi, tine-ma ca o sa cad". Dar jigodia i-a raspuns: "Cazi, in ma-ta, ce ma intereseaza pe mine". Si a cazut in strada, rostogolindu-se, din autobuzul care mergea cu saptezeci de kilometri la ora. A fost un miracol ca n-a murit. In fine, am inceput sa intru in actiune. Am cautat doi medici ortopezi si i-am rugat sa se ocupe de fiul meu.
In cele din urma i-au facut o radiografie. I-au pus in ghips incheietura mainii si o parte din brat si ne-am intors acasa, dar era tot umflat si il durea foarte tare. Mi se parea ca nu ii pusesera bine ghipsul. Faceau economie de ghips. In ziua urmatoare trebuia sa-l duc la alt spital si sa o iau de la capat, incercand sa-l vindec. I-am dat o aspirina si a dormit putin la pranz. Cand tacerea s-a asternut, m-am dus pe terasa, in fata marii. Cu o cafea, sa fumez. Eram epuizat. In cautarea echilibrului mereu ma dezechilibram. Eu nazuiam doar la armonia interioara. Am avut intentia sa citesc putin din Zen. A Way of Life. Dar era in zadar. Citeam si niciodata nu asimilam nimic. Am gasit pe acolo un caiet cu notite al lui Pedrojuan. In ultimul timp citea mai multe carti deodata. Caietul era plin de citate scoase, presupun, din acele carti de Hermann Hesse, Garcia Marquez, Grace Paley, Saint-Exupery, Bukowski si Thor Heyerdhal. Strasnic melanj. Pentru un baiat de cincisprezece ani, acest amestec adaugat rock-ului il poate ajuta sa izbuteasca sa nu se plictiseasca si sa traiasca zbuciumat. Ceea ce este excelent. Asa cred eu. Important e sa nu te plictisesti.

Recapatandu-mi credinta
Am trait fara sa ma opresc vreodata. Acum aveam nevoie de odihna. Sa raman singur. Intr-un loc retras de lume. Si sa ma gandesc. Nu stiu la ce. Dar presimteam ca trebuie sa fac o pauza ca sa reflectez putin. Poate ca sa privesc inauntrul meu. Si sa ma uit inapoi. Chiar daca dupa aceea totul va continua la fel, ca la nebuni. Eu il invidiam pe Swami Nirmalananda, care imi trimite cartile lui din India si care nu face nimic. Doar mediteaza si inspira parfumul de mirodenii arse pe dealurile din Karnataka, intre copaci si animale salbatice.
Dar e greu sa spui stop daca in fiecare zi ai parte de toate tentatiile posibile. Azi mi-a sosit un plic de la Paris. Le Peintre Nato ma invita vara urmatoare in Boissise Le Roi la niste happenings: Art and Absence of Clothes. Nebunul acesta nu-si imagineaza ca n-am bani nici macar pentru o cutie de Nescafe. Si ma ingrijoreaza starea asta de vesnica oboseala de care sufar de cateva luni. Nu stiu daca e anemie ori sida. Alteori e vorba de depresie si de tristete. Iar eu imi continui lupta impotriva fricii. A lupta, vorba vine. Eu singur nu pot lupta impotriva fricii, in schimb ma rog noaptea si mereu ii cer lui Dumnezeu sa-mi izbaveasca inima de frica, sa-mi mantuiasca creierul de lipsa de claritate. Frica si lipsa de claritate ma paralizeaza. Iar Dumnezeu ma ajuta cat poate si-mi da mici semne.
Multi ani am stat departe de aceasta lume invizibila si paralela. La treisprezece ani, dintr-un sut am facut praf un cucifix pe care mama il fixase pe perete, deasupra patului meu. I-am ars una cu furie. La orele de catehism ei voiau ca eu sa cred, fara sa ma indoiesc nici o clipa, in Sfanta Treime, in Adam si Eva. Ah, nu! Am comparat tot ce am gasit de si despre Darwin. Un cutremur m-a zguduit pe dinauntru. Si imediat a inceput invazia de manuale rusesti de marxism si scolile nocturne de instruire revolutionara. Apoi m-au luat la armata (in cazul meu au fost patru ani si jumatate, mereu am avut parte de rahat, de a ma manji cu rahat).
Unitatea mea militara se afla in Rancho Boyeros si in fiecare an noi, recrutii, vedeam pelerinajul din saisprezece decembrie care se facea la templul El Rincon. Se duceau sa ceara sau sa multumeasca ceva Sfantului Lazar. De-a lungul bulevardului, pe mai multi kilometri, mii si mii de persoane tarau lanturi, pietre, bare, cruci de lemn. Erau imbracati in saci de iuta. Sau mergeau tarandu-se in genunchi, facandu-si pielea zdrente. Altii inventau felurite alte torturi. Noi ne distram fara sa intelegem nimic. Ne simteam superiori si foarte diferiti de lumea aceea extaziata si de spectacolul obsesiv pe care il dadea.
Multora li s-a intamplat asta. Toti aveam o credinta puternica. Apoi ni s-a spus: "Ah, chestia asta e un rahat, iar pe cel care va sustine contrariul o sa-l dam la o parte si poate c-o sa incaseze si un cap in gura". Asta era: ori esti cu noi, ori impotriva noastra. Si decide-te repede. Mereu se intampla asa in viata: daca iei o decizie rapid, poti sa castigi sau sa pierzi. Daca nu te decizi esti un idiot, te dau la o parte si te mai si scuipa fiindca esti un mediocru si un omulet cenusiu. Si nimeni nu vrea sa se condamne a fi socotit un omulet cenusiu.
Prin urmare am trait astfel ani de zile. Triumfator. Cu adevarul intr-o mana si cu steagul rosu in cealalta. Apoi s-a produs prabusirea, iar in cativa ani totul s-a transformat in apa si sare. Dar nu poti sa te mentii la suprafata mereu. Ori gasesti ceva de care sa te agati, ori te duci la fund. Iar culmea e ca acum se stie ca pana si seful guvernului isi are razboinicii lui, garda personala si zece ghicitori prin jur care au grija de el. Sa-i ia dracu'.
In fine, in vremea aceea aproape totul incepuse sa-mi merga prost. Statusem prea mult timp fara sa am de ce sa ma agat, rezistand in fata furtunii. Daca n-ai de ce sa te prinzi iar uraganul sufla din ce in ce mai puternic, in mod cert te va lua pe sus si te va arunca pe undeva facut tandari. Atunci, din simpla curiozitate, m-am dus la o vrajitoare - medium -, o corcitura africana. Nu asteptam nimic de la experienta aceea. Dar femeia a stat patruzeci si cinci de minute spunandu-mi lucruri adevarate, unul dupa altul, si descriindu-mi persoane, cu numele lor propriu cu tot. Mi-a spus ce se intampla si ce solutie aveam. Si am facut-o. Si iata-ma. N-am s-o povestesc. Chestiunea asta ma priveste numai pe mine. Dar mi-am recuperat credinta, iar acum ma duc din cand in cand la El Rincon.
Oricum, nu-mi prea place sa ma duc acolo cu toti negustorii de fetisuri si toti naivii, fataindu-se pe acolo, si cu omul acela care are grija de altar, care le ordona peregrinelor cele mai efuzive sa-si coboare bratele (noi barbatii ne rugam in liniste, in schimb femeile sunt diferite si isi ridica bratele si ofteaza si spun rugaciuni in soapta). Omul acela nu respecta pe nimeni. El vrea doar sa fie ordine acolo. Iar eu sunt satul pana-n gat sa aud vorbindu-se mereu de ordine, disciplina, seriozitate si sacrificiu. Doar asta am facut toata viata: sa fiu ordonat, disciplinat, serios si sa ma sacrific.
In fine, uneori ma duc si ma rog un pic. Iar cand ies de acolo, dau peste aia de la leprozerie, iar apoi peste cei de la sanatoriul de sida, care se ascund dupa arborii de mango si aguacate.
Nici nu stiu de ce am povestit toate astea. Poate fiindca ma simt putin melancolic, gandindu-ma la destinul lui Jose Montalvo, din San Antonio, Texas. Ultima lui scrisoare o am din 1991. Avea deja cancer si facea un tratament naturist. Chimioterapia nu-l ajuta cu nimic. Imi scria cu multa afectiune si continua sa lucreze ca asistent social pentru niste homeless din inima Aztlan-ului, sa scrie versuri si sa se lupte cu vechitura aia de casa pe care o cumparase si cu baietelul lui de trei ani: "Toate se intampla la vremea lor, candva vei putea sa-ti publici povestirile. Nu te lasa". Mi-a scris atunci. Acum trei ani. Nu stiu daca o fi murit. Eu eram dezorientat, mi-era tare frica si nu m-am preocupat de Montalvo si de cancerul lui americanesc. El isi lua la revedere atunci, iar eu nu i-am spus adio.
Azi i-am recitit scrisorile si cartile. Asta e. Ca un pendul. Vine si pleaca. Uneori recitesc insemnari facute cu ani in urma si simt ca tot acest timp a repercutat asupra mea: am ramas si mai singur. Toti ramanem din ce in ce mai singuri. Femeile pe care le-am iubit s-au pierdut pe drum. Locurile in care am fost fericit. Copiii care s-au indepartat de mine. Prietenii. Toate cate are omul si pe care apoi le pierde. Si chiar am vrut sa le pastrez, dar chiar si asa le-am aruncat pe fereastra. Si ma surprind scriind ca si cum as fi ajuns deja la capatul zilelor. Iar Dumnezeu nu ma ajuta sa-mi limpezesc pe de-a-ntregul sufletul si sa accept totul asa cum este.
Din volumul in pregatire la Editura Trei, in colectia "Eroscop". Traducere de Ana-Maria Tamas