Don Cesar...

Autor: Patras Antonio 11.07.2008
...asa il alintau prietenii pe Cezar Ivanescu, vestitul autor al Baadului si al minunatelor Roduri, fara ironie (cine ar fi indraznit?), cu reverenta cuvenita seniorilor de altadata, obisnuiti sa imparta dreptatea dupa intelepciunea celor puternici.

Pentru aceia, propria vointa era lege (de unde si vechea formula - sapientia et fortitudo - preluata ulterior de eruditul filolog german Ernst Robert Curtius in monumentalul op Literatura europeana si Evul Mediu latin). Asemeni vestitilor cavaleri purtatori de blazon si de sabie isi plimba si poetul melancolia pe strazile orasului Iasi. N-aveai cum sa nu-l observi in masa amorfa a oamenilor din jur, cu palaria lui enorma si pelerina neagra, de cruciat coborat de pe cal, cu mersul usor leganat, nesigur, tradand deprinderea cu mijloace de locomotiune mai rapide. Dac a nu-l observai din timp si iti aparea deodata in fata, te incerca fara sa vrei un fior. Cine l-ar fi vazut pentru prima oara ar fi pus violenta impresie pe seama fizionomiei cu vagi nuante mongoloide, compusa dupa niste reguli facute dinadins sa contrazica proportiile clasice. Intr-adevar, chipul ii era brazdat de linii adanci, sapate parca in carne cu o primitiva unealta. Aducea a zeitate mayasa, a sfinx, a idol cioplit in piatra, in felul statuilor enigmatice si roase de vreme, dupa ce au indurat veacuri la rand soarele, vantul sau ploaia. Pe fondul intunecat al tenului, ca intr-o piele bine tabacita si arsa cu negru de fum, stateau infipte sfidator bilele incremenite ale ochilor, din care te-ai fi asteptat sa tasneasca flacari.
Ceea ce se si intampla adesea, caci Don Cesar se simtea foarte usor cuprins de sacra manie a vechilor profeti, blestemati sa vorbeasca mereu in pustiu, cu gustul cenusii pe limba. Atunci, in acele momente cumplite, verbul pedepsitor al poetului se revarsa asupra lumii in torente de foc si pucioasa. L-am ascultat si eu de multe ori cu asemenea prilejuri, ascuns cat mai discret in multime, de teama sa nu fiu trasnit pe nepusa masa. De fiecare data, har Domnului!, am scapat. Dar altii, mai indrazneti, au patit-o. Imi amintesc de o intalnire la care poetul fusese invitat sa le vorbeasca studentilor despre Eminescu. Cum se intampla de obicei la asemenea adunari, in pofida patimasului discurs proferat de la tribuna in tonalitatea aspra, cu inflexiuni de tunet, a predicatorului obisnuit sa certe multimea, cativa tineri din sala, adunati de pe la cursuri cu anasana, au inceput sa caste, sa discute unii cu altii sau chiar sa carteasca. Ce a urmat egaleaza in vehementa spectacolul punitiunilor publice de pe vremea lui Savonarola! Noroc ca in zilele noastre nu se mai practica arderea pe rug. Altfel am convingerea ca maniosul orator i-ar fi prajit pe neastamparatii auditori manu propria, cum se zice, ca pe niste eretici periculosi.
Asemenea apucaturi nu l-ar fi indicat nimanui pe nabadaiosul poet drept un partener posibil de dialog. Dar Don Cesar nu era intotdeauna asa. Inconjurat adesea de liota adulatorilor interesati sa se legitimeze prin numele sau ilustru, el cauta de fapt compania oamenilor sinceri si drepti, dupa masura lui. Poate i-o fi gasit, nu stiu. Cert este ca, de la o vreme, prefera sa traiasca retras, departe de zgomotul lumii si de prozelitii ignari. Parca i-ar fi disparut si artagul, pentru ca de cate ori aparea in public afisa o atitudine mai rezervata, discreta chiar. In acelasi om, mi-am spus, isi disputa intaietatea un Dr. Jekyll si un Mr. Hyde. Altfel nu s-ar fi explicat asemenea manifestari violent contrastante. Dar poetii nu sunt oameni obisnuiti si n-avem dreptul sa-i judecam dupa masura comuna. Prin urmare, imi place mai degraba sa cred ca, in cazul lui Don Cesar, mania isi avea in radacinile intr-o sensibilitate ultragiata, din care a iesit la suprafata numai veninul. Convingerea ca asa stau lucrurile mi-am format-o in timp, gratie unor intamplari care mi-au dat prilejul sa privesc omul intr-o alta lumina.
Eram tot undeva, intr-o sala, pitit in multime, si ascultam distrat anostele discursuri ale unor oficiali. Lui Cezar Ivanescu urma sa i se acorde un premiu important. "Iar va incepe!", mi-am spus, vazandu-l urcand la tribuna. Numai ca de data asta, spre surprinderea mea, vocea abia se facea auzita, fara sa mai capete inflexiunile autoritare bine cunoscute. Poetul multumea juriului si inchina premiul memoriei sotiei sale, Maria (traducatoarea lui Celine si a unor dificile tratate ezoterice), trecuta nu demult in taramul umbrelor. A vorbit despre Marin Preda, modelul sau moral, apoi despre Ungaretti care, ajuns batran si singur, daruia cui venea sa-l vada tot ce avea la indemana prin casa, bijuterii, obiecte rare, carti. Atat. Pana sa-mi dau bine seama, discursul se incheiase. Lumea uitase sa mai aplaude. Ar fi fost cu totul nepotrivit. Don Cesar mergea spre iesire singur, cu palaria in maini. Dupa ce s-a topit in noaptea de afara i-am urmarit cu gandul cateva clipe pasii sovaitori pe asfaltul umed. Pe urma n-am mai vazut nimic.