Zoia noastra

Autor: Daniel Cristea Enache 04.07.2008
Nu e prea greu sa distingi si sa disociezi intre cei care au suferit realmente in timpul comunismului si cei care nu fac decat sa instrumentalizeze, azi, aceasta suferinta. Cei din urma au devenit cei dintai in plan discursiv: se avanta retoric si cuprind cu aripile indignarii lor tardive intregul spatiu social. Demagogia durerii (altora) a fost in floare dupa 1990.

La antipod, adevaratii martori si martiri ai infernului inchisorilor politice, cei care au fost acolo si au simtit pe pielea si oasele lor umanismul socialist, vorbesc cu mare discretie, cu o uimitoare delicatete sufleteasca, despre experientele teribile prin care au trecut. Si nu discuta niciodata la modul general, extrapoland cazul concret pe care l-au reprezentat, judecandu-i pe toti ceilalti cu masura lui. Dim potriva, in timp ce inchizitorii de scoala noua vorbesc in abstracto si judeca circular pe baza unor transcendentalii morale, evitand sistematic intalnirea cu planul concret, fostii detinuti politici se mentin in sfera lor de experienta carcerala, intr-un camp al referintei directe.
E motivul pentru care ii citim cu ochii larg deschisi pe N. Steinhardt si Ion D. Sirbu, Paul Goma si Ion Ioanid, Florin Constantin Pavlovici sau Oana Orlea, in dialog cu regretata Mariana Marin. Din aceeasi generatie, nascuti chiar in acelasi an (1936), Florin Constantin Pavlovici si Oana Orlea au cunoscut de foarte tineri harta Romaniei concentrationare: primul, student, in urma evenimentelor din Ungaria, cea de-a doua, eleva inca, pentru culpa de a fi scris niste manifeste adolescentine. Ca si Tortura pe intelesul tuturor a lui Pavlovici, interviul-confesiune al Oanei Orlea, Cantacuzino, ia-ti boarfele si misca!, ne da prilejul de a lua contact - mediat - cu obtuza duritate a regimului comunist, deja instalat si insurubat la noi in anii '50. Printre victimele lui, tratate cu aceeasi moneda ideologica forte, se numara, iata, studenti si chiar elevi. Inainte de a-si incheia studiile, educatia, ei trebuie reeducati.
In mod ironic, eroismul de liceana al Oanei Orlea este unul de imprumut sau, mai exact, de transfer. Ea ar vrea sa devina o alta Zoia Kosmodemianskaia, o Zoie a noastra, suportand tot asa, fara cracnire, torturi comparabile cu cele aplicate eroinei sovietice de catre agentii Gestapo-ului. Carti, filme si piese de teatru ruleaza aceasta istorie a bravurii juvenile. E destul de firesc ca ea sa fie preluata si actualizata, fie si cu modificarea conditiilor de front. Acum comunistii, nu nazistii, te chinuiesc; dar bravura ramane. Dupa treizeci si opt de ani de la prima arestare, petrecuta in 1952 (editia intai a cartii a aparut in 1990), Oana Orlea vorbeste cu o nota de umor, cu o anumita relaxare, despre comportamentul ei de atunci. "Zapacita si smucita", lansandu-se in "fanfaronade gratuite", turuind cu exaltare si facand gesturi dramatice, grandilocvente, in spatiul cenusiu si jegos, atat de trist, al celor douasprezece inchisori prin care trece, ea este indubitabil un personaj. Putem prezuma ca nu numai colegele de celula si de carcera (hoate, prostituate si politice), ci si anchetatorii plus temnicerii de toate gradele ramaneau literalmente cu gura cascata in fata acestei fete grasute si cu parul valvoi - un model livresc de insubordonare intrupat, neverosimil, la Jilava, Ghencea sau Malmaison. Ilustrativ pentru psihologia tinerei eroine, cand aceasta ajunge la Mislea, o ia ca pe o promovare intr-o conditie de adevarata detentie. Zoia autohtonizata se bucura: "Asta da puscarie! A fi trecut prin Mislea era un fel de a deveni o adevarata puscariasa."
Ne putem imagina, in acelasi timp, ce era in sufletul mamei sale, cu fata condamnata la patru ani de inchisoare si sotul fugit in Occident. Doar doua intalniri au loc intre mama si fiica, la cate un vorbitor si in scene pe care Oana Orlea le va expedia, peste ani, cu un gest decis taind fumul de tigara al rememorarii: "As vrea sa evitam efuziunile sentimentale".
Zilele si noptile de inchisoare o transforma pe adolescenta care isi cauta, romantica, o lozinca de strigat in fata plutonului de executie. Viata propriu-zisa, experientele prin care trece voaleaza filmul eroizant al rezistentei la suferinta. Gardiencele se comporta ca niste fiare, turnatoare apar la tot pasul, iar metodele de aflare a "adevarului" si de "reeducare" a delincventului politic sunt de o barbara ingeniozitate. Oricine - subliniaza Oana Orlea - poate fi transformat, prin tortura, "intr-o fiara sau intr-o zdreanta". Norocul ei si al altora este ca sinistrul experiment Pitesti tocmai s-a consumat si ca, in loc de a fi generalizat, lasa loc unor revizuiri. O greva a foamei, de pilda, ii ingrozeste pe temniceri, ca si cum acest drept nu l-ar fi putut incalca (sau desconsidera) ca si pe celelalte. Totul pare lipsit de logica, Oana Orlea declarandu-si, retrospectiv, incapacitatea de a descoperi un principiu de functionare, o "regula a jocului" in sistemul represiv. Ceea ce ti s-a intamplat tie nu e obligatoriu sa li se fi intamplat si altora. Propria experienta nu poate fi deci generalizata si echivalata cu un standard. Micile permisivitati nu sunt valabile peste tot, dupa cum teroarea, in care incape si pura rautate a unor indivizi concreti, reprezinta o variabila, un grafic dezordonat, imposibil de interpretat rational.
Autorul confesiunii, ca si lectorul ei, nu se mai mira de ce se intampla in regimul democratiei populare. Ca Oana Orlea e din nou arestata in 1960, pentru pretinsa ei participare la... atacul asupra unui furgon al Bancii Nationale? De ce nu, in fond? In aceasta brava lume noua, nimeni nu este cu totul nevinovat.
"Cantacuzino, ia-ti boarfele si misca!" ii tot latra in urechi fetei de saisprezece ani oameni care asigura buna functionare a regimului. Sa admitem ca e o anumita diferenta (si o ruptura de nivel) fata de acel "Ia-ti patul tau si umbla!" adresat de Isus paraliticului.

Oana Orlea, Cantacuzino, ia-ti boarfele si misca!, interviu realizat de Mariana Marin, editia a II-a, revazuta, Editura Compania, Bucuresti, 2008, 136 p.