Stiinta versus poezie

Autor: Constantin Abaluta 04.07.2008
Inspiratia e un lucru ciudat, uneori poate fi confundata cu usurinta, cu cheful de a scrie. Adevarata inspiratie e aceea omologata a posteriori, dupa ce te-ai departat fizic (in timp) si emotional de momentul izbucnirii.
Si inspiratia si constiinta critica sunt in egala masura trebuincioase poetului. Raportul neclar intre aceste doua componente esentiale ii da volumului in discutiea o lipsa de unitate si o subreziciune constitutive. Lucrul cel mai deranjant este acela ca autorul (de formatie stiintifica si teologica) confunda domeniile. A vrea sa scrii poezie docta, documentata, este o contradictie in termeni, o utopie paguboasa si pentru domeniul inefabilului (arta) si pentru cel al exactului (stiinta). Teoremele poetice ale lui Basarab Nicolescu constituie acea exceptie care confirma regula; insa acolo claritatea carteziana a ideii nu era nici o clipa tradata de aburi emotionali, ci doar indulcita de limba in care au scris Valery si Mallarme.
Si totusi, insulele razlete de poezie adevarata ne fac sa nu absolutizam noi insine etapa de fata, sa-i acordam autorului sansa unei evolutii. In fond, debusolarii generale ii cad prada nu numai debutantii. Intre magnetismul literaturii de consum, opacitatea criticii literare, elitismul turnului de fildes, ori iconoclastia programata, cui i-ar veni usor de ales?
O hermeneutica ironica a titlului volumului ne spune ca poetul incepe cu cuvantul catactombe si sfarseste cu cuvantul viu, intre ele existand inca trei cuvinte. Ei bine, daca fiecare cuvant ar reprezenta cate o parte a cartii am putea spune ca prima dintre ele, aceea a catacombelor, este rebarbativa, neluminata de fior liric, iar ultima este mai degajata, de-un romantism post-modern gen O'Hara. Nu-i neaparat o evolutie, ci doar experiente (unele alaturi de alti colegi de generatie) diferite, atestand nevoia de altceva ce sta la baza constiintei critice. Ca sa poata scrie intr-adevar POEZIE, poetul trebuie sa fie liber, nelegat de stiinta, filosofie, matematica etc. El trebuie sa pluteasca peste toate acestea. Plutirea e adancimea lui! Iata cat de simplu si de adanc pluteste Florin Caragiu: "cand te apropii linistea e mai ascutita/ copacii isi schimba pozitiile rotindu-se lent/ masoara spatiul dintre noi in tot mai multe unghiuri// strabatem de jur-imprejur strazile cu repeziciune/ sperand sa nu mai putem fi opriti de gravitatia/ care totusi ne incetineste// la numai cinci cuvinte departare inima se dilata/ deodata albastra ca printr-un accident fericit" (...) "privirea ta e o foita de aur/ pe care o rup din nepricepere// umbrele alearga pana in zori/ doar povestea noastra asteapta// ca un dar nedesfacut" (...) "se intampla sa nu mai am vesti de la tine/ dar stiu ca varstele o iau inainte pe scurtatura/ si asteapta sa le ajungem din urma// oamenii ies in strada sa afle cum ii cheama/ hainele lor vocifereaza atat de tare/ incat nu se mai aud unul pe altul// cuvintele nu au invatat sa vorbeasca/ ne trag de maneca sa venim mai aproape de locul/ in care timpul se sfarseste" (...) "cele mai frumoase poezii apar/ dupa ce poetii termina de scris versurile/ si se intind pe covor/ cu fata in jos si bratele desfacute// tavanul devine albastru transparent ca un cer/ neverosimil de aproape/ nici nu-si dau seama cand camera se umple/ de un fum mai limpede ca aerul// se trezesc pe covorul aprins/ si-l acopera cu trupul pana ce flacara se stinge". Acestei generoase si nesofisticate arte poetice ar trebui sa i se supuna viitoarele versuri ale poetului; acestei combustii launtrice, transparent exprimate si lipsite de poncife gen: "sa aud lunecusul viorii peste urmele lui Dumnezeu" de care e impanata cartea.
Florin Caragiu, Catacombe. Aici totul e viu, Editura Vinea, 2008, 88 pag.