Eugen Radulescu: Modelul portughez

Mereu am vrut sa avem modele. Mai intai ne-a sedus modelul suedez - pentru ca in Suedia toata lumea traieste bine, inclusiv cei ce stau degeaba. Am abandonat modelul acesta, nu pentru ca el a esuat pana la urma chiar in tara care il lansase, dar la noi doar cei mai fraieri isi plateau impozitele, asa ca nu era mare lucru de redistribuit.
Dupa aceea, ne-am intors la vechea dragoste, modelul francez, pentru ca acolo institutiile statului joaca inca un rol important, intreprinderile de stat sunt in general performante si nici protectia sociala - obsesia noastra nationala - nu este de neglijat. Desigur, nu am vrut sa stim si ca, de exemplu, functionarul public francez castiga mai putin decat un salariat din sectorul privat, pentru ca are un loc de munca mai sigur. N-a m invatat nimic nici din faptul ca porturile franceze, care dispun de docheri cu sindicate foarte puternice, reusesc performanta ca, toate la un loc, sa aiba un trafic mai mic decat portul olandez Rotterdam - unde docherii au mai putine drepturi sindicale, dar castiga mult mai bine, pentru ca muncesc mai cu spor.
Din modelul german am imprumutat cea mai mare parte a codului muncii, recunoscut pentru acribia cu care ii apara pe salariati. Nu am observat ca acolo, totusi, durata perioadei de proba pentru noii angajati este de sase luni (si se pregateste prelungirea acesteia pana la doi ani); increzator in perspicacitatea fara egal a managerului roman, legiuitorul a decis ca la noi o luna perioada de proba este prea suficient.
Acum insa, usor-usor, ne apropiem de a pune in practica un model despre care nu s-a prea vorbit pe la noi: modelul portughez. Despre ce este vorba? Cand a intrat in Uniunea Europeana, Portugalia isi disputa cu Grecia ultima pozitie in privinta produsului pe locuitor din Uniune. In anii care au urmat, Uniunea a pompat sume semnificative in Portugalia (ca si in Grecia, de altfel), ca urmare a unor reglementari comunitare mai generoase decat cele de astazi. Numeroase proiecte de infrastructura, printre care si doua autostrazi ce strabat Portugalia de la sud la nord, au imbunatatit semnificativ conditiile pentru afaceri, iar cresterea economica s-a accelerat. Entuziasmul a dus la cresterea consumului, a productiei, ca si la anticipari privind continuarea indefinita a acestui trend minunat.
Nu a trecut mult pana ce revendicarile salariale au devenit tot mai radicale, ceea ce a sapat o prapastie intre sporul salariului si cresterea productivitatii. Produsele portugheze au devenit mai putin competitive - indeosebi dupa adoptarea euro, cand deprecierea monedei tarii nu a mai fost posibila. Bineinteles, de cresterea economica s-a ales praful: in ultimii 6 ani, PIB a crescut cu un total de 5,6%, adica o medie anuala de abia 0,9%; puterea de cumparare pe cap de locuitor, care ajunsese la 78,5% din nivelul mediu al Uniunii in 1999, a coborat in 2007 la 74,7% si se proiecteaza sa scada in continuare, la 72,2% in acest an. Iar cauza esentiala care a dus la acest rezultat a fost cresterea fara ratiune a salariilor, care a pus pe butuci economia portugheza.
Mi-am amintit acest exemplu anul trecut, cand salariile au crescut la noi cu aproape 23% (fata de o crestere a productivitatii muncii de 9,9% in industrie), in timp ce leul crestea si el voiniceste. Pana la urma, ajutat si de turbulentele de pe pietele internationale, leul a scazut intrucatva (chiar daca, in realitate, scaderea a fost mai putin ampla decat a fost ea perceputa). Fapt este ca decalajul dintre sporul de productivitate si cel al salariilor a mai fost atenuat, ceea ce a ajutat putin exporturile - mai mari in primul trimestru din 2008 cu peste 14% fata de trimestrul I 2007.
Situatia conturilor externe ale Romaniei ramane insa deosebit de precara: deficitul de cont curent a crescut in primul trimestru cu aproape 400 de milioane de euro fata de perioada corespunzatoare din 2007, in timp ce investitiile directe au scazut cu aproape 300 de milioane de euro. Adica, traim cu mult, foarte mult peste ceea ce producem si dependenta de finantarea externa devine tot mai apasatoare.
Cam acestea sunt imprejurarile in care sindicatele - care par sa traiasca pe o alta planeta - bat cu pumnul in masa: ori se mareste salariul minim cu 8% de la 1 iulie, ori incepe lupta sindicala, iar tinta va fi o crestere cu 20% a salariului minim. Desigur, in aceasta disputa problema nu este doar aceea a cresterii salariului minim, ci a cascadei de majorari de salarii si de ajutoare sociale care sunt ajustate practic automat pornind de la acest salariu. Asa incat, cedarea guvernului ar antrena o crestere puternica a cererii agregate - care deja a ajuns la un nivel critic in raport cu oferta agregata interna.
Guvernul este cu spatele la zid. Acum poate constata ca cedarile repetate din anii anteriori nu au facut decat sa mareasca apetitul sindical pentru noi si noi revendicari - oricat de irationale ar fi acestea. Jocul devine cu atat mai crancen, cu cat apropierea alegerilor limiteaza marja de manevra a guvernului. Refuzul de a accepta revendicarile are toata acoperirea in realitatea economica actuala. Va avea insa guvernul taria de a se mentine pe singura pozitie rationala? Va sti el sa o si explice romanilor, pentru a zadarnici eventuale actiuni sindicale de proportii?
Totusi, guvernul are si un alt motiv pentru o pozitie forte: la cat este de tensionata situatia economica actuala, o victorie sindicala ar putea fi declicul care sa arunce economia in criza chiar inainte de alegeri...

Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC, Raiffeisen Bank si fost director de politica monetara la BNR