Flacara Rosie

Unul dintre modelele "nouazecistului" Radu Aldulescu fiind Eugen Barbu, analogiile dintre Sonata pentru acordeon* si Groapa nu vor aparea ca surprinzatoare. Si intr-o parte, si in cealalta, se lucreaza cu esantioane (familiale si profesionale) de umanitate, intr-o asumata unitate de spatiu, timp si perspectiva.

Pe buza uriasei gropi in care se arunca gunoaiele, la marginea Bucurestilor ori in fundul Ferentarilor, unde, peste un gard de scandura varuita, se iteste "firma" La Gica Dei, privirea scormonitoare a celor doi romancieri scaneaza un mediu social umil, exotic in raport cu Centrul urban, intru totul reprezentativ insa pentru experientele si momentele esentiale ale existentei. Circularitatea romanelor, elaborata si exploatata epic, e un mod de a reaminti cititorului circularitatea si repetitivitatea vietii. Ace stea sunt urmarite la nivelul individului (care trece prin fiecare varsta cu gesturi decise, dar pana la urma tipice), ca si la cel al familiei si al comunitatii aparent deschise, "sparte" in tot felul de aspecte specifice.
Pe masura ce lectura avanseaza, exotismul (sub)urban si senzationalismul par sa se risipeasca, lasand sa se vada, tot mai clar, structura sistemica a lumii configurate, ratiunile, mecanismele, coerenta ei. La Radu Aldulescu, procesul este mai accelerat, fiindca imobilismul naturii umane e intarit de rigiditatea regimului comunist. Contrastul din Groapa era acela dintre frenezia vitalista, consumist-capitalista a personajelor si durata mai lunga a existentei ce nu se poate sustrage unor legi nescrise. In Sonata pentru acordeon, totul fiind setat, batut in cuie de la bun inceput, rationalizat economic si planificat ideologic, accentul epic se va muta pe micile intamplari si pe evenimentele marunte ale cotidianului.
La cincizeci si cinci de ani, domnu' Gica e "plin de snaga". Nu numai ca isi tine familia cu munca lui de cizmar respectat de o intreaga comunitate si cautat, intr-o tinerete glorioasa, de actrite si cantarete carora le-a masurat mangaietor piciorusele (cum tot povesteste el cui sta sa-l asculte), dar mai scapa si la bai, in excursii erotice si bahice, de unde se intoarce fara un sfant, cu o dorinta apriga de reabilitare. Ciocioana, tovarasa lui de viata, este intelegatoare (pana la proba contrarie). Personaj memorabil, ea alterneaza generozitatile datorate unui suflet "mare si risipit" cu violentele napraznice ale unei mame autoritare. Ii inghite mofturile rasfatatei Nina, insa cand aceasta ii subtilizeaza banii pentru gustarea de la Flacara Rosie, serviciul ei, o bate sangeros, facand-o sa inteleaga ca viata are totusi regulile ei.
In aceasta familie a l'italienne, in care toti se cearta si se iubesc pe un diapazon inalt, Ciocioana exprima cel mai bine etosul pe care Nina refuza - deocamdata - sa-l asimileze. Ca e bauta ori perfect lucida, nevasta si mama mai mult sau mai putin iubitoare, ea se comporta dupa un set de reguli indelung slefuite si ajustate. Acestea vor asigura, cand va veni vremea, si linistea odraslelor. Moralizarea fetei indaratnice e facuta de mama in chiar actul pedepsirii ei pentru o noua boacana, autorul compactand monologul interior cu dialogul caracterizant si educatia sentimentala cu dosurile de palma peste gura. Pitorescul si tipicul fuzioneaza.
Nina este o adevarata figura, o incapatanata prelungind independenta salbatica a adolescentei dincolo de granita maturitatii conjugale. Pana la urma va intra si ea in malaxor, supunandu-se de bunavoie si nesilita de nimeni unui barbat complet sters (si "cu pensii alimentare"), dar pe care ea il iubeste. La fel se va intampla si cu Mantiliza, stranepoata domnului Paunescu Cosciugaru, ochi alunecosi si inima zburdalnica, distribuita generos prin tot Ferentariul. Spre sfarsitul romanului o vedem integrata cu forta in Sistem, transformata intr-o jalnica informatoare a Militiei (si "animatoare" pentru cadrele institutiei).
Visele si proiectiile juvenile, castelele ridicate in Spania de imaginatia fiecaruia se faramiteaza si se dezintegreaza atunci cand personajele ajung sa dea piept cu viata. Gelu Dei, zis Mopsu ori Cofetarul Mafiot, are neindoielnic o samanta de geniu: la nouasprezece ani, e deja maestru in arta culinara si castigator al unor concursuri de profil. In anii '80, genialul bucatar ajuns la Athenee Palace va fi infasurat si practic anihilat de penuria ceausista. Festinul, regalul gastronomic se transforma intr-o biata masa, un chin al generatiilor reunite pentru o bucata de paine.
Marian Dei, zis Papagalul, fratele vitreg al lui Gelu si al Ninei, isi poarta si el, intr-o existenta normata de munca la depou, visul strivit, lichidat in fasa, al fostului junior campion la ciclism. Cercurile facute altadata pe velodrom, cu zona periculoasa a "zidului mortii" in care s-a petrecut accidentul, se regasesc acum intr-o forma derizorie, cu atat mai teribila: opturi reluate zi de zi, intr-o comedie "istovita", o agonie "lanced-cleioasa" a clasei proletare asa-zis conducatoare. Ce vremuri frumoase! suspina azi nostalgicii dupa comunism. Si: "trece viata, trece ca un vis", realizeaza personajele din Sonata pentru acordeon adevarul inlacrimat dintr-o romanta foarte populara...
Tovarasii puberale si initieri erotice; boacane si pedepse corporale; cafturi de strada si de interior; partide de box si de poker; pariuri si jocuri masluite; solidarizari si tradari; numeroase furturi si un viol; iubiri violente, dar si luminoase, nunti de culoare locala si o inmormantare cu episoade grotesti (aveam una si in Groapa); "colocvii" muncitoresti si crailacuri de instalator; prajituri de sa-ti lingi degetele si painea amara castigata cu tot mai multa truda; secvente de un comic halucinant, la o manastire cu calugari pantagruelici, desfranati, si rutina, cu toate acestea, nezdruncinata a existentei in socialismul cazanier... Romanul total, aglutinant si sintetizator, este formula de debut - in mod cert castigatoare - a celui mai puternic prozator pe spatii ample aparut la noi dupa o tarzie, indelung asteptata Revolutie.

Radu Aldulescu, Sonata pentru acordeon, editia a II-a, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2008, 384 p.s