Tinerete fara batranete

Sansa de a intalni muzicieni interpreti si creatori in acelasi timp, care au ajuns sa faca cu adevarat arta din mestesugul lor, aparea destul de rar chiar si pentru cei din Bucuresti. Lucrurile par insa sa se miste cu repeziciune in directia cea buna, capitala prezentand pentru primavara-toamna 2008 un sezon de-a dreptul spectaculos.

Putem vorbi despre Kylie Minogue sau Metallica, dar cred ca una dintre (re)intalnirile care se vor pastra cel mai mult timp in memoria publicului ramane aceea cu celebrul chitarist de origine britanica John McLaughlin si colegii sai, reuniti sub titulatura The 4th Dimension la Sala Mare a Palatului.
Cu regretul eternului complex in fata paginii albe atunci cand trebuie sa scrii despre concerte fara cusur, cand totul a fost entuziasmant si la vedere, fara false artificii, trebuie sa admit ca despre reintalnirea cu John McLaughlin, o a doua dupa cea din 1993, nu este de fapt nimic de spus. Nim ic, sau totul. Pentru ca, fara a fi vorba despre vreun fel de mutatie sau soc de ordin estetic (cei aproape 4.000 de spectatori care au umplut sala stiau in cea mai mare parte exact la ce vin), contactul pe viu cu arta de cea mai inalta performanta etalata cu sinceritate reprezinta genul de experienta de viata cu care ramai pentru totdeauna. Pe scena nu a fost un guest star secondat de alti trei instrumentisti mai mult sau mai putin de aceeasi categorie valorica, ci patru personalitati artistice distincte, John McLaughlin fiind de fapt un amfitrion, un moderator plin de eleganta, al carui angajament total a canalizat energiile creatoare si receptoare deopotriva. Tocmai de aceea, simpla enumerare a numelor acestor artisti nu poate fi posibila. Asadar, cei care au aranjat evadarea din cotidian pe ritmuri si armonii de funky - blues (si multe altele), pentru cei prezenti atunci la Sala Mare a Palatului au fost: Gary Husband - claviaturi, instrumentist care l-a acompaniat pe John McLaughlin si in 1993 cu ocazia primului concert in Romania, un cunoscator al aromelor armonice pline de tensiuni si sublime relaxari, Dominique di Piazza - chitara bas, mai bine spus un violonist-basist, instrumentul sau cu alura chitaristica revarsand un mesaj eclatant care a depasit cu mult zona traditionala a acestui instrument cu un sound "a la Pastorius" si o mana stanga marca Rubinstein (chiar la pianist ma refer) si desigur, last but not least, Mark Mondesir - baterie, al carui stil energetic si eleganta felina m-au trimis nu de putine ori cu gandul la ubicuitatea unei formidabile caracatite tobosar care dadea stabilitate unei orchestre subacvatice dintr-un indragit desen animat (cel cu Mica Sirena, ati ghicit).
Si pentru ca toate acestea trebuia sa aiba un nume, vorba poetului, s-a numit John McLaughlin si The 4th Dimension, adica o dimensiune altminteri - ca si mi-racolul - la indemana noastra, a tuturor. Aceea a credintei si a bucuriei indiferent de ceea ce faci. Cat despre John McLaughlin, el a reusit sa treaca peste dimensiunea - altminteri indiscutabila - a superprofesionistului aflat la lucru. In momentele cand ochii erau inchisi, iar solistica sa zugravea pentru noi culori si senzatii, ne-a aratat imaginea unui om frumos, atins de aripa tineretii fara batranete.