Lumi (paralele?)

Daca ar fi sa impartim regizorii in functie de felul cum se raporteaza la "baza" muncii lor, adica la opera literara pe care o aleg pentru a o pune in scena, ar rezulta doua tipuri: regizorul obiectiv, preocupat in primul rand sa intuiasca si sa comunice sunetul specific al textului (la rigoare, al autorului), si regizorul subiectiv, interesat, inainte de orice, sa construiasca prin spectacol o lume elocventa pentru propria lui individualitate. Si ar mai fi, desigur, regizorul care e sau deasupra, sau dedesubtul oricarei tipologii. Asta insa...

...asta insa este o categorie (din nefericire, respectiv din fericire) foarte slab populata, chiar daca unul sau altul dintre reprezentantii celor doua "soiuri" identificate (in linii mari, bineinteles, si fara pretentia de a epuiza ori de a clarifica definitiv subiectul) poate poposi, prin unul sau altul dintre spectacolele sale, pe unul sau altul dintre malurile torentului ce desparte geniul de imbecilitate. Sau de impostura, ceea ce, in arta, e la fel de rau. Nu si la fel de usor demonstrabil...
In concluzie, asa cum exista actori care sunt aproape de nerecunoscut de la un rol la altul si actori care sunt aproape aceiasi, indiferent de rol, exista si regizori care nu fac doua spectacole asemanatoare si regizori care, cu mici variatiuni, fac mereu acelasi spectacol. Acesta poate iesi uneori mai bine si alteori mai rau - despre asta este vorba, in ultima instanta, in cazul lor.
Alexander Hausvater si Radu Afrim sunt, fiecare in felul sau, ilustri reprezentanti ai acestei familii (spirituale) de creatori identici cu ei insisi de la montare la montare. Fara sa cunosti titlul textului, teatrul producator, actorii din distributie s.a.m.d., o data ce te-ai pomeni in fata unui spectacol de-al lor cu siguranta ai exclama "Asta-i Hausvater!" ("Hausi", pentru suporteri) sau "Asta-i Afrim!". Situatia pare invidiabila si, pana la un punct (pana la punctul unde se poate vorbi despre stil), chiar este. Altminteri... Niciunui artist nu-i suna bine, aplicata lui, vorba maniera...
Nu demult, Teatrul Clasic "Ioan Slavici" din Arad a vizitat Capitala intr-un turneu-fulger cu Amoc dupa Stefan Zweig, in regia lui Alexander Hausvater. Ca si in cazul altor spectacole (Athenee-Palace Hotel, la Teatrul National din Timisoara, sau Noaptea de 16 ianuarie, la Teatrul de Stat din Oradea), si aici scenariul dramatic i se datoreaza regizorului; el a ales, de asta data, o - superba! - nuvela a lui Stefan Zweig (1881-1942), imaginand povestea halucinanta a unui medic european care, dupa cativa ani de viata in Indochina, se vede atins de aceasta teribila maladie "locala", amocul, ce-l impinge (combinat cu opiul, cu extenuarea, cu clima, cu destinul) catre o pasiune obsesiva pentru o femeie insarcinata de a carei moarte va deveni, pana la urma, responsabil. La lectura fascineaza analiza detaliata a psihologiei morbide, infaptuita de un specialist, caci medicul isi spune povestea, intr-o calatorie pe mare, unui scriitor intalnit pe vas; in spectacol, regizorul-autor cauta sa suplineasca tensiunea confesiunii personale, care mai razbate pe alocuri, prin evocarea atmosferei de veselie dementa, vecina cu disperarea, ce pare sa fi fost semnul distinctiv al celor doua decenii interbelice, semn intens exploatat, de altfel, in literatura (si nu intamplator, cred, actiunea celorlalte doua scenarii amintite se petrece cam in acelasi interval). Acest lucru ii izbuteste lui Hausvater, ca intotdeauna: cu sprijinul decorului foarte plastic creat de Onisim Colta, al muzicii semnate de Dan Simion, al luminilor si al efectelor speciale, el instaureaza pe scena un univers pregnant, viguros si intens expresiv, a carui energie e contagioasa si mai mult decat convingatoare. In rest, nuantele se cam pierd - sau nu mai conteaza... Spectacolul comunica mai mult la nivel visceral, lasand cumva povestea propriu-zisa (inclusiv inteligibilitatea ei) pe planul al doilea; dar principalul repros pe care i l-as aduce ar fi ca are vreo cinci finaluri, cel mai neinspirat fiind... ultimul, romantios si cliseistic. Dintre numeroasele siluete actoricesti ce se misca pe scena se detaseaza Zoltan Lovas (Doctorul), Bogdan Costea (Scriitorul) si Angela Petrean (Doamna); doar in basorelief, insa.
O lume autonoma si purtand apasat amprenta regizorului propune si penultima premiera datorata lui Radu Afrim - De mana de Sofia Freden, la Teatrul "Andrei Muresanu" din Sfantu Gheorghe -, desi, aici, suportul literar al montarii este o piesa de sine-statatoare (tradusa de Carmen Vioreanu). Autoarea suedeza, nascuta in 1968 la Goteborg si avand deja la activ o lunga lista de titluri dramaturgice, se ocupa de existenta precara - mai mult din punct de vedere locativ decat social ori sentimental - a doua (de fapt, trei, caci tatal violent si fiul rebel formeaza si ei o pereche) cupluri cu alcatuire variabila, ale caror probleme presante sunt lipsa locuintei, a banilor si, cateodata, a iubirii. Dincolo insa de intriga ca atare (atat cat am putut s-o descifrez, ceea ce nu a fost tocmai usor) se impune "marca Afrim": simtul acut al ridicolului, sensibilitatea fata de dimensiunea de adancime, invizibila, a relatiilor dintre oameni si mai ales dintre membrii aceleiasi familii, atractia pentru umorul negru, predilectia pentru culorile "caracteriale" tari. Jucat cu publicul pe scena, in (deduc din informatiile minime furnizate de cartolina-program) scenografia si cu ilustratia muzicala create de regizor, spectacolul traieste intens, amuza, agaseaza si, uneori, emotioneaza prin aerul "deja vu" din majoritatea productiilor anterioare ale lui Afrim: David's Boutique (tot la Sfantu Gheorghe), Krum (la Nationalul din Timisoara), joi.megaJoy sau - "varful" indiscutabil - De ce fierbe copilul in mamaliga (la Odeon). Dar impresioneaza (si) prin actori, caci Elena Popa, Sebastian Marina, Dorin Ceoarec, Florin Vidamski, Daniel Rizea, Claudia Ardelean si Ion Fiscuteanu jr. joaca "total", fara retineri si (auto)crutare, cu elan si bucurie. Pentru ca spectacolele "de regizor" nu exclud performanta actoriceasca. Si nici invers.