Ghetoul galben

Nu poti sa nu surazi sau, daca esti o fire mai deschisa, sa nu razi din toata inima vazand discrepanta comica dintre teoriile "crizistilor" literaturii si realitatea artistica propriu-zisa, care se ambitioneaza in a le infirma.

Pretinsa criza a poeziei de azi, sustinuta in pofida oricarei evidente de catre un critic specializat pe proza, pare un mediu extrem de fertil pentru autori din toate generatiile de creatie, de la Constanta Buzea, Emil Brumaru ori Angela Marinescu si pana la Dan Sociu, Stefan Manasia, Claudiu Komartin plus nume inca mai fragede din ultimul lot liric.
In acest decupaj generationist, "optzecistii" isi au locul si rolul lor, reconfirmate prin antologii si reeditari, dar si prin volume ori plachete inedite. Ult ima patrie* a Marianei Codrut intra in aceasta... ultima categorie, chiar daca autoarea se indeparteaza, prin formula si particularitatile versurilor sale, de nucleul dur, ironic, intertextual si hiperintelectualizat al generatiei sale.
Evoluand pe o linie fin-zigzagata, intre sensibilitatea vulnerabila, cu substrat moral (precum in Mutilarea artistului la tinerete de Mariana Marin) si o cerebralitate intensificand secundele albe ale timpului (ca in Linia de plutire a Elenei Stefoi), Mariana Codrut ia din postmodernism ceea ce simte ca-i trebuie. Si anume, referinta culturala directa ori discreta, adancita in straturile poemului; mixarea registrelor (eroic si ironic, inalt si burlesc); si, lucrul cel mai important, plasarea autorului ca personaj emitator si suferind in propriul text.
Scena din Ultima patrie este cea a blocului proletar si postrevolutionar, un ghetou galben cu locatari atat de diferiti, dar egal de ciudati si nesimtiti: de la grasanul al carui sforait se aude la mai multe etaje la "somerul de la unu", cu nevasta plecata in Spania si o fiica pubera preluandu-i atributiile conjugale. In peisajul acesta (sub)urban defileaza si un cersetor care scormoneste prin gunoaie si canta, ascutit, cantece de jale, "lautari" aruncand cu patima zarurile, fete necoapte carora golanii "le mira sub tricouri tatisoarele calde si ametite", precum si o batrana nebuna, blanda, "cu patruzeci de chiuretaje la activ" si care murmura mereu, in drumurile ei prin cartier: "doucement, doucement".
Reactiile omenesti ale vecinei timide care scrie versuri sunt usor de prevazut (ascundere, retragere in cochilie); atitudinea poetica poate insa varia, intr-un mod nu neaparat surprinzator, dar proaspat. Realitatea jegoasa, tipatoare la propriu si la figurat, sordida, intra intr-un scenariu care, nolens-volens, o innobileaza. Mai mult decat atat, in chiar epicentrul mizeriei si promiscuitatii de ghetou privirea patrunzatoare si totodata metaforizanta a locatarei retractile creeaza imagini de mare puritate si frumusete. Pe cand grasul sforaind pare umplut "cu cartofi,/ carnati,/ pingele/ si-o curea de porc/ drept instrument pedagogic", fiul sau, "manelistul cu ochi de safir", "face pluta pe spate/ in marea cu sarea balenelor albe".
Versurile Marianei Codrut sunt scrise asadar in doi timpi si la temperaturi diferite. Avem un prim palier al indignarii, al sarcasmului injectat in scene de profil neorealist, dupa care trecem pe unul al reconversiei si reinsertiei lirice, cu semnificarea inedita a materialului brut. In orice conditii insa, cuvintele sunt cele care salveaza - un lexic si o sintaxa ce recupereaza din realul cel mai abject o dimensiune sonora, luminoasa si vibratila pe care poeta reuseste s-o exprime. Ultima patrie, care da titlul plachetei, nu este in nici un caz tara in care traim, ci tinutul imaginar al Marianei Codrut, o insula inca nescufundata a cuvintelor vitalizante: "sunt un Robinson,/ de insula cuvintelor salvat, ultima patrie./ cele poroase si seci, recifuri neprimitoare,/ nici de foame nu tin, nici setea n-o taie./ altele insa zvacnesc viu ca pestii:/ incizii le fac la-ncheieturile moi,/ pe intuneric,/ pe-ascuns,/ ca hotii,/ ca drogatii/ si viata in venele mele o picur.// in lumea irigata de sangele lor/ arbori rosii cresc dintr-un punct/ si-n ramuri explodeaza, atat de subtiri,/ de pot cu firul de par sa-i despic:/ padure jilava cu mirosul tare,/ ohe, ohe, strig prin ea ratacind/ cu ecoul pe urme.".
Pus intr-o pagina de poezie veritabila, chiar si ghetoul se metamorfozeaza, se coloreaza; uneori, dispare. Dupa cum, simetric, suferinta si moartea, figurate intr-un poem aproape ceremonial si o parabola cvasiperfecta ca Telenovela leoaicei Niobe, nu se volatilizeaza printr-un hocus-pocus textual, ci se amplifica si se multiplica, aratandu-si conditia de funesta generalitate. Cu o desfasurare mai ampla, aceasta "telenovela" da cele mai puternice pagini ale volumului si va ramane o piesa de forta oricand antologabila: "Niobe, leoaica virgina din savanele Africii, a furat/ un ied de gazela. (sunt sigura,-mi spun, sunt sigura ca-l va hali/ dupa ce-o sa se joace cateva zile cu el...)// nu vaneaza, Niobe, nici n-adoarme, din ochi sa nu-l scape./ vie de muste capatana isi lasa pe burta lui supta/ sau merge-ncet dupa el, oriunde iedul se duce/ pe copitele inca moi: daca poate, mama ocoleste campul deschis,/ supurand de turme si pradatori; dar, daca fiul o ia intr-acolo,/ ea il urmeaza, cu ochii sticlosi si gemand de-ncordare.// (undeva, tribul samburu danseaza fericit ca Dumnezeu/ a venit pe pamant sa cunune calaul cu victima!)// in ziua a saispea a povestii ei de amor parintesc, Niobe atipise/ la umbra. iedul porni numai el stia unde - moartea ascunsa in burta/ lipita 'hai, liberareeee!' zbiera, batand darabana. nici sa tremure n-a/ apucat feciorasul cand masculul a tasnit din tufisuri,/ mare cat casa si coama o palalaie. din botul regal, iedul lasa/ sa se scurga-n pamant, odata cu sangele, o mie de zbierete mici -/ tot atatea sageti in inima beata a mamei. dar pitita-ntre ierburi,/ ea s-a uitat la masacru neputincioasa...// pe urma Niobe-a vanat, a mancat si la greu a dormit/ sa prinda puteri pentru alta telenovela grotesca, timp in care,/ pitit intre ierburi, Dumnezeu o pandea si casca multumit".
Luand din postmodernismul poetic numai ce ii trebuie, Mariana Codrut ii adauga ceea ce acestuia, de multe ori, ii lipseste.
*) Mariana Codrut, Ultima patrie, Editura Paralela 45, Pitesti, 2007, 56 p.