In cautarea timpului pierdut. Degeaba
Autor:
Alice Georgescu
25.04.2008
Acum circa o luna, ma aflam (tot) la Teatrul "Bulandra". La un spectacol care, dupa primele zece secunde, a inceput sa ma intereseze in cel mai inalt grad. Si, judecand dupa linistea desavarsita din jur, nu numai pe mine ma interesa. Deodata, exact in pauza de efect din mijlocul unei replici a personajului principal, un tip din spate a inceput sa tuseasca. Fara sa puna mana la gura. Peste zece minute, din nou. Peste douazeci, iarasi. Si tot asa.
Cateva zile mai tarziu, eram la Opera. Spectacol "mai special", pentru ca in doua roluri importante apareau doi invitati straini (si foarte buni, de altminteri). Stateam in randul al doilea. In fata mea, o (inca) tanara doamna, foarte gatita si foarte parfumata, cu o adolescenta (fiica, probabil) in blugi. Mai culta, evident, mama ii rezuma fiicei actiunea, periodic, intr-o sopoteala intrerupta doar de cate-un galgait din sticla de plastic cu apa plata, asezata pe podea. Din dreapta rasuna - mai sonor, parca, pe ariile tenorului - o tuse horcaita, careia ii faceau ecou scurte raspunsuri din restul salii. De sasait, nu puteam sa sasai, pentru ca as fi sporit zgomotul. Privirile asasine nu au avut efect. La sfarsit, am plecat cu nervii gata sa plesneasca.
In calcul aritmetic, distanta in timp dintre cele doua serii de intamplari depaseste patru decenii. In durata culturala, e vorba doar de cei sapte ani zisi "de-acasa". Ma tem insa ca acestia nu vor mai putea fi recuperati niciodata.