Caii de curte veche

O propozitie. Tony este un salbatic. Si o fraza. El e de capul lui, adica picteaza tot ceea ce-i trece prin ochi. Mai tarziu, Matisse si Marquet isi vor fi umflat pieptul in fata posteritatii, citandu-l pe maestrul lor, Gustave Moreau: "Trebuie sa gandesti in culoare si sa ai imaginatie. Daca nu aveti imaginatie, nu veti obtine niciodata o culoare frumoasa".

Si cand te gandesti ca totul a pornit de la Salonul de Toamna de la Paris, in anul de gratie 1905! Atunci cand, maiestuos si distant, cu mainile la spate, dolofanul critic Louis Vauxcelles, senator al artelor la numai 35 de ani, se uita, pierit intre o revolta mascata elegant si o admiratie plapanda, la cateva panze obraznice. Ele erau semnate de pustii Henri Matisse, Andre Derain, Maurice de Vlaminck, Raoul Dufy si Albert Marquet. Si, pe loc, si-a spus, rasucindu-si incurcat mustata: "Donatello printre bestii salbatice!". Asa s-a nascut fauvismul, miscarea fara claca, fara manifest, dar cu o lista de bucate fabuloasa. Prin spontaneitatea de creatie, caci pictorul a parasit atelierul prafuit si a dat buzna pe coclauri, prin folosirea culorilor curate ("Am stors pe panzele mele culorile din tuburi si am folosit numai cinabru, verde si albastru de Prusia, ca sa dau glas a tot ceea ce doream sa spun" - Maurice de Vlaminck), prin aplatizarea spatiului si modificarea perspectivei (linia s-a oprit, in sfarsit, din fuga!) si prin viziunea in priza directa a senzatiilor traite, fauvistii au dinamitat pur si simplu trecutul si s-au itit bine pe pragul modernitatii.
Uneori, intarzierile sunt bine venite. Afinitati si abilitati elective. Tablourile lui Dimitrie Tony Stanciu* au ceva din impetuozitatea, lipsa de crispare si nonsalanta insolenta a "bestiilor salbatice" ce dadeau navala in galerii, la inceputul secolului trecut.
Culoarea frusta si de cele mai multe ori nechibzuita (dar tocmai de aceea, ea este, indiscutabil, o gaselnita razboinica in inclestarea cu conformismul ochiului - "Culorile au reprezentat dinamita. Trebuia sa impuste lumina", spunea Andre Derain), absenta tonurilor gradate si a transparentei, miscarea inchipuita a obiectelor statice, compozitia simpla, directa si fara farafastacurile atat de specifice macrame-urilor de iarmaroc stilistic, clamarea decomplexata a suprematiei profanului asupra sacrului - sunt iluminari intarziate adaptate la tusa personala ce-i marcheaza teritoriul originalitatii. In fond, orice artist trebuie sa fie contemporan doar cu el insusi. Obiectiile savante ne duc cu gandul, obositor, la tomurile prafuite de istorie. Pe care nu le mai deschide nimeni.
Un ultim cuvant, despre caii lui Tony. Ei sunt descarnati de umbre (nu, nu sunt costelivi!), dar nu mai putin mareti, de dimpreuna cu vanatorii lor ferchezuiti, aflati in sei. Iar miscarea acelui exemplar, doar aparent bezmetica, dintr-unul din tablouri, ce se invarte fara istov intr-o curte delabrata, cu cladiri a caror vechime este inmiresmata de tonurile de ocru, roz, bleu si turcoaz, e sinonima cu gestul atentatorului asupra oricarui prezidentiat al nuantelor sofisticate. Un glont salbatic direct in inima luminii. La urma urmelor, si ea se impusca, nu-i asa?... Insa niciodata caii de curte veche!
*) Dimitrie Tony Stanciu, Pictura, Galeria Caminul Artei (parter)
amza_sebastian@yahoo.com