Hieroglifele lui Calinescu

Hotarat lucru, posteritatea critica a lui G. Calinescu nu trece printr-o clipa de gratie. Dimpotriva, se pare ca nicicand inteligenta "detractorilor" nu s-a infratit mai eficient cu mediocritatea aparatorilor.

Astfel, putinele volume care i-au fost consacrate dupa 1989 criticului se inscriu in linia re(con)stituirilor evlavioase si lipsite de originalitate. In schimb, s-au intetit contestarile, datorate in parte mai vechilor "anticalinescieni" (Gh. Grigurcu, Al. George sau M. Nitescu), in parte acuzelor de natura critica sau morala pe care le-au avansat comentatori mai recenti precum Ion Bogdan Lefter si Angelo Mitchievici.
In acest context - si cu o vadita intentie polemica - apare eseul Elvirei Sorohana. O aparitie surprinzatoare, daca avem in vedere ca specialitatea autoarei, profesoara timp de cateva decenii la Universitatea ieseana si colega de generatie cu Dan Horia Mazilu si Doina Curticapeanu, este de fapt literatura romana veche. Sur priza se atenueaza totusi daca tinem cont de faptul ca - dovada stau volumele despre Cantemir, Budai-Deleanu si Ion D. Sirbu - pe Elvira Sorohan o pasioneaza cu precadere discursul de factura alegorica.
In fond, o asemenea perspectiva "ieroglifica" se intalneste si in ultima sa carte, care se articuleaza pe doua idei principale. Prima este aceea ca, evitand confesiunile manifeste, Calinescu si-ar fi construit, prin "metoda transferului de personalitate", un album de autoportrete oblice, in care se defineste prin intermediul personajelor pe care le creeaza sau al autorilor pe care ii comenteaza. Cealalta miza a eseului Elvirei Sorohan vine din supozitia ca o buna parte a "autoportretelor" calinesciene publicate in perioada postbelica transporta un mesaj subversiv, proiectat deopotriva ca forma de protest la adresa totalitarismului din "obsedantul deceniu" si ca modalitate de justificare a propriilor actiuni culturale.
Trebuie sa spun ca niciuna dintre aceste teze nu e absolut noua. Ideea autoportretului oblic a fost emisa de catre Adrian Marino intr-un comentariu la Sun, pe care, desi s-a grabit sa-l amendeze, Calinescu il confirma, de fapt, prin numeroase articole, intre care cel mai important ramane Esenta realismului (1959). Meritul Elvirei Sorohan consta totusi in a fi extins aceasta maniera de lectura prin analiza altor compartimente ale operei precum teatrul sau studiile de literatura universala. Din acest punct de vedere, cele mai bune mi s-au parut paginile despre "complexul bastardului" la Horatiu sau despre "nebunia" lui Don Quijote, care ar putea constitui puncte de plecare eficiente pentru o noua biografie calinesciana.
Inedita nu este nici cealalta speculatie, care constituie, de fapt, axul central al cartii. Ideea ca G. Calinescu practica un discurs dublu, prin care batjocorea adesea cliseele ideologice ale vremii, a fost enuntata de catre Monica Lovinescu intr-o recenzie radiofonica la Scrinul negru, desi ea circula deja, diseminata intr-o puzderie de anecdote, prin "folclorul" filologic al anilor '50. Ce-i drept, Elvira Sorohan intreprinde primul examen amanuntit al acesteia, ruland-o pe doua serii de texte. Mai intai, e vorba de publicistica din perioada '44-'48, cand obedienta alterneaza cu rezistenta si Calinescu isi da treptat seama ca nu poate controla fortele cu care incercase sa se joace. De altfel, capitolul Sub asediu, in care Elvira Sorohan analizeaza cu precadere comportamentul criticului in intervalul amintit (culminand cu articolul Epurarea epuratiei), constituie cea mai echilibrata sectiune a cartii.
Din pacate, echilibrul se rupe - in favoarea lui Calinescu, dar in defavoarea interpretarii - in capitolul central al cartii, unde autoarea sustine ca, practicand "un fel de scriere secreta, o hieroglifa biunivoca", criticul ar fi incercat sa le transmita contemporanilor (si, mai ales, posteritatii!) un fel de S.O.S. privitor la conditia ingrata a creatorului intr-un regim totalitar. Iata cateva din mostrele calinesciene - nu foarte multe - pe care Elvira Sorohan le considera decisive pentru demonstratia amintita: "In rezumat, poezia lui Horatiu e o profesie de mandrie plebee impotriva clasei pluto-aristocratice, fara a lua caracter revolutionar si ramanand la compromis."; "Totusi, atmosfera de intriga in care trai (Tasso, n.m.)... ii agravase considerabil boala si apoi formele insesi ale obsesiei lui oglindesc societatea de atunci."; "Oamenii se temeau - zicea Cehov - sa vorbeasca tare, sa trimita scrisori, sa faca cunostinte, sa citeasca carti..." (s.m.).
Nu pot fi de acord cu lectura "alegorica" si "hieroglifica" a Elvirei Sorohan dintr-un singur motiv: e vorba de maniera unidirectionata a interpretarii, care nu face decat sa recontextualizeze in orizontul anilor ?50 orice aluzie a lui Calinescu privitoare la raporturile scriitorilor cu autoritatile "lumesti". Altfel spus: aproape de fiecare data cand vorbeste despre Horatiu, Tasso si Cehov, Calinescu vorbeste, de fapt, despre sine insusi; si, de fiecare data cand vorbeste despre o societate opresiva (fie ea de tip sclavagist, feudal sau burghez), Calinescu vorbeste, de fapt, despre totalitarismul "obsedantului deceniu".
Cu toate acestea, mi se pare ca autoarea cartii trece cu vederea doua fapte esentiale: acela ca pasajele citate sunt scrise in cea mai pura limba de lemn a epocii; si acela ca, daca inaintam astfel pe panta ca textele scrise in maniera de mai sus sunt subversive, nu prea vad unde ne-am mai putea opri. Daca acceptam ca textele in care Calinescu denunta in limba de lemn statutul deplorabil al artistului in sclavagism sau in feudalism pot fi interpretate ca o subversiune la adresa regimului comunist, atunci de ce sa nu acceptam ca si textele in care cutare ziarist de la Scanteia denunta, in aceeasi limba de lemn, statutul deplorabil al artistului in capitalism sau fascism pot fi si ele interpretate ca o subversiune la adresa regimului... comunist?
Nu vreau sa spun prin aceasta ca nu merita sa cititi G. Calinescu in autoportret. Insa motivul pentru care merita s-o faceti tine de potentialul speculativ al decriptarilor "alegorice" si nu de pertinenta acestora.