Marian Furtuna - Iconosemne

Imaginea multora dintre bisericile noastre ridicate dupa "revolutie" scrijelesc retina prin incropeala arhitecturala ce amesteca urme ale traditiei cu ogive de beton, tabla zincata si kitsch.

Ca o simfonie cantata la solz de peste, multe dintre picturile ce acopera peretii trasi in glet rapid fac figura de parodii ale Erminiei lui Dionisie din Furna, iar lipsa de har a celor "chemati" sa traduca cuvantul Domnului in imagini pare singurul criteriu in alegerea lor. Sa ai in tara artisti de anvergura artistica si spirituala a unui Marin Gherasim, Mihai Sarbulescu sau Sorin Dumitrescu si nici o biserica care sa poarte minunatele vesminte pe care acestia le-ar putea inchipui, iata un pacat ce sper ca va atarna greu la Dreapta Judecata.
Tot in afara bisericii ca spatiu plastic, dar profund in credinta si avid de improspatare la nivelul expresiei si emotiei, cu care si pictura cu subiect religios este datoare, se gaseste si Marian Furtuna, un tanar artist care a zguduit destule suflete cu expozitia sa Iconosemne deschisa de curand la Muzeul de Arta clujean.
"Paternurile" sale iconice, ca motive prime, lizibile "coup d'oeil", ii confera reperul si cheia intregului discurs artistic. Meritul lui Marian este acela de a fi distilat din fluidul spiritualitatii continute in icoana bizantina acele constante care-i constituie substanta, facand din acestea vectori ai unor necesare accente expresive marcand necesare accente de continut.
Aici, hieratismul personajelor devine, in picturi ce depasesc adesea 2 metri, sursa unor alungiri expresioniste ce evoca zbuciumul spiritual prin tumultul materiei. Caci temele alese sunt intotdeauna cele incarcate de dramatismul unei optiuni cruciale, in cheia polaritatii uman-divinului, atat de prezente, daca va amintiti, in filmul Ultima tentatie... a lui Scorsese: bunavestire, coborarea la iad, sarutul lui Iuda, schimbarea la fata, ridicarea la cer. Siluetele devin expresia unor spirite contorsionate de imperativul tragic al unei decizii ce implica doar responsabilitatea umana, careia divinitatea ii traseaza aparent cinic traseul de urmat.
Spatiul conventional al icoanei, infinit si afenomenal, devine in picturile lui Marian Furtuna spatiul conventional, in sensul instituirii sale, al unor legitati neeuclidiene ce genereaza o dinamica proprie, multipla, amintind spatiul cubist. Culoarea, de factura neoexpresionista, aplicata in tuse largi, dezinvoltura desenului, cu hasuri colorate preluate din tehnica icoanei rezervata modelajului atonal, propulsate la nivel de element plastic cu valoare autonoma, implinesc acest demers plastic, surprinzator prin profunzime ideatica si coerenta estetica.
Pe cand o asemenea pictura in bisericile noastre?