Un fenomen

"Eu sunt fan Afrim!" - cu aceasta exclamatie a intampinat o juna colega de munca ("civila", mai exact specialista in comunicare) vorba pe care o aruncasem despre un drum la Ploiesti, la cea mai recenta productie semnata Radu Afrim; autobuzul Teatrului "Toma Caragiu", pus de institutia ploiesteana la dispozitia doritorilor de astfel de excursii culturale, a plecat din Bucuresti cu o incarcatura masiva de tineri, si ei, din cat mi-am dat seama, "civili"; la fata locului, foaierul s-a umplut repede cu spectatori tineri si... anticonformisti. E ceva la mijloc!

E ceva la mijloc, poate constata oricine merge la un spectacol purtand pe afis numele micutului regizor cu par roscat (in general, altminteri nimeni din "breasla" nu se mira de o aparitie-fulger cu suvite blonde, verzi, violete - ori deloc); e ceva la mijloc cu multimile de pustani care se bat sa intre la reprezentatie, indiferent de numele autorului si de titlul piesei, indiferent, chiar, ca e vorba despre un teatru de succes din Capitala ori despre o scena obscura de la capatul tarii; e ceva la mijloc, pe scurt, cu aceasta persoana deopotriva accesibila oricand si enigmatica intotdeauna. Cel mai cunoscut produs al scolii de regie de la Cluj - si, de fapt, singurul care a reusit sa iasa, la propriu si la figurat, dintre granitele nevazute ale "spiritului locului", atat de strans circumscrise incat se confunda, in cazurile grave, cu provincialismul - a avut un parcurs profesional deloc neted. Absolvent, mai intai, de Filologie, Afrim a debutat "public", ca sa zic asa, cu un spectacol (ma tem ca i-am uitat titlul) invitat la Festivalul de Teatru Alternativ de la Bistrita, acum peste un deceniu; era, pe atunci, student in anul IV la Regie. Profilul acelui festival (care, din pacate, a disparut din peisaj dupa numai trei sau patru editii) i-a determinat, parca, directorului de scena en herbe calea pe care avea sa patrunda in gradina paradisiaca si plina de balarii a teatrului: o cale trecand prin spatii neconventionale, prin deconstructia textului, prin apelul la multimedia - atat de insistente, toate acestea, incat parea ca Afrim (nu tocmai teenager, de altminteri) are organ mai degraba pentru artele vizuale decat pentru arta scenei. Primul spectacol in care ceea ce se anunta deja ca "maniera Afrim" a capatat adancime si a izbutit sa nasca stil a fost Bernarda's House Remix, dupa Casa Bernardei Alba de Federico Garcia Lorca, la Teatrul "Andrei Muresanu" din Sfantu Gheorghe, unde s-au manifestat plenar calitatile presimtite in acea veche montare studenteasca: forta si fantezie imagistica, intensitate a sentimentului (feeling, ar spune impricinatul), exploatare la sange a actorului in vederea performantei (Afrim are, cred, la activ cel mai mare numar de actori premiati pentru rolurile jucate sub "mana" lui). De atunci, regizorul s-a mentinut constant in atentia lumii teatrale, fie prin spectacole provocatoare, "impertinente" ca viziune (Trei surori de Cehov) sau tematica (Nevrozele sexuale ale parintilor nostri de Lukas Barfuss, Plastilina de Vasili Sigarev - Afrim fiind unul dintre devotatii textelor noi, "de actualitate"), fie prin spectacole de acuta si cumva surprinzatoare sensibilitate (De ce fierbe copilul in mamaliga, dupa Aglaja Veteranyi - cea mai buna mizanscena a sa - ori Cheek to cheek de Jonas Gardell). Amenintat, de la o vreme, cu pierderea suflului (artistic) din cauza risipirii in prea multe "proiecte", Afrim reuseste, totusi, sa-i atraga constant spre teatrele in care lucreaza atat pe cronicarii apatici, cat si pe adolescentii fanatici.
Asa cum s-a intamplat, repet, si in cazul spectacolului de la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti, scena pe care Afrim a mai lucrat destul de mult (si de bine: Nevrozele..., Plastilina). Si anume, tot cu un text contemporan - And Bjork, of course al islandezului Thorvaldur Thorsteinsson (traducerea: Carmen Vioreanu) - si (tot) cu o amplasare neconventionala a mizanscenei, publicul fiind asezat pe gradene, pe trei laturi ale scenei; ba chiar, precum doi "fani" supranumerar, direct pe jos, aproape in spatiul de joc (!), asezare justificata, de altfel, de subiectul piesei: un grup de oameni, foarte diferiti ca provenienta sociala si experiente personale, participa la o serie de sedinte de psihoterapie colectiva, expunandu-si obsesiile, angoasele si spaimele ascunse si incercand sa le analizeze si sa le anihileze. Piesa, scrisa in 2002 si inclusa de teatrul londonez Royal Court in programul sau de sustinere a dramaturgiei mondiale de azi, reveleaza, cel putin asa cum am perceput-o in montare, o suma de slabiciuni de constructie: e discursiva, dar mai ales dezlanata si oarecum neclara ca demers ultim (vorba cuiva, la iesirea din sala: "N-am prea inteles cum se termina: e de bine sau de rau?"), caci monologurile personajelor, alternand cu secvente de conversatie generala, nu alcatuiesc, totusi, o structura dramatica. Aici, regizorul ar fi trebuit sa intervina, pentru consolidare; Afrim a preferat insa un tratament "liber" al textului, concentrandu-si atentia asupra detalierii psihologiilor - ceea ce ii permite sa-si exerseze puterea de observatie si ironia, puncte forte ale spectacolelor sale - si asupra teserii "atmosferei", ajutat de scenografia alegra, in culori tari, a Alinei Herescu si de ambianta sonora creata de Alin Teglas (adevarat actor-talisman al lui Afrim, jucand - si aici - un omniprezent personaj inventat). De atentia lui au beneficiat, insa, in special interpretii. "Rasfatat", in ultimul timp, de directorul Lucian Sabados, care a invitat la Ploiesti regizori importanti, ansamblul poate conta acum pe actori bine antrenati, mobili (si mobilizati!), care, chiar si in conditiile dificile ale unei atat de stranse vecinatati a publicului, s-au descurcat admirabil: Ada Simionica, Lorena Ciubotaru, Nicoleta Lefter, Clara Flores, Ioan Coman, Tudor Smoleanu, Cristian Popa (recenta achizitie a trupei, aratos si foarte flexibil) alcatuiesc o echipa de veritabili performeri. Premiile "breslei" au, din nou, candidati seriosi.