Confortabila corectitudine

Autor: Andreea Chiriac Hentea 15.02.2008
Doua confuzii pandesc Juno de la bun inceput: prima este comparatia absolut hazardata cu 432, iar a doua - tendinta spectatorului, furat de dialogurile inteligente si provocatoare, de-a lua drept valabile concluziile total neverosimile ale filmului, frumos impachetate in poleiala corectitudinii politice. E drept, filmul are ca subiect o adolescenta insarcinata si dezorientata pentru ca nu prea stie ce poate face cu sarcina ei. Dar aici orice asemanare cu 432 se opreste; ba dimpotriva - conjunctura, epoca, personajul, mentalitatile si reactiile celor aflati in jurul elevei americance de 16 ani din 2007 difera fundamental de contextul in care se desfasura povestea studentei romance care avorta inainte de '89. Cat despre calitatile acestui film, considerat deja "Little Miss Sunshine al acestui an" si nominalizat la patru categorii ale Oscarului (cel mai bun film, cea mai buna regie - Jason Reitman, cea mai buna actrita in rol principal - Ellen Page, cel mai bun scenariu original - Diablo Cody), ele sunt multe si reale, ceea ce face cu atat mai dificil de reperat defectele intregului. Sa o luam pe rand. Jason Reitman si-a exersat deja mana si sarcasmul in excelentul Thank You for Smoking, care a tranzitat ecranele noastre in 2006 fara atentia pe care ar fi meritat-o (modul detasat ironic, cu detalii incomode si umor negru, in care se vorbea acolo despre fumat - si mai ales despre legitimitatea lui - nu le-a cazut probabil prea bine tuturor). Aparent, dintr-un scenariu cu replici sclipitoare precum cel semnat de Diablo Cody (o tipa total dezinhibata, nascuta in 1978, fosta stripteuza, scriitoare in timpul liber, detinatoare de blog descoperita pe net de un producator de film care i-a cerut sa scrie un scenariu - dupa care ea a venit cu Juno -, care declara: "Striptease-ul mi-a tabacit pielea, dar sa ma expun ca scriitoare a fost mult mai brutal") si flerul unui regizor capabil de atatea nuante, sansele inclinau spre un rezultat stralucit. Insa Juno nu este chiar Little Miss Sunshine. Frageda Ellen Page - o actrita fenomen, care nu doar a uimit in violentul si daramatorul de tabuuri Hard Candy, ci a aparut deja in vreo douazeci de filme si seriale - are aici o interpretare care denota complexitate si un fler actoricesc peste medie, drept pentru care va ramane de neuitat fie ca ia Oscarul sau nu. Insa ea nu poate transforma de una singura Juno intr-un spectacol al originalitatii, al caricaturizarii ridicolului, al autoironiei crunte si umorului nebunesc cum era Little Miss Sunshine. Chiar daca replicile din Juno te duc inainte in cel mai agreabil mod, chiar daca actorii sunt empatici si nu ai cum sa nu admiri inventivitatea limbajului si prospetimea personajului principal, cliseele narative si obsesia ca totul sa evolueze corect si educativ sufoca pana la urma toata bucuria povestii. E, intr-adevar, foarte greu sa mentii echilibrul intre o poveste credibila si una corecta. Aici, de dragul de-a spune ceva memorabil pentru uzul adolescentilor, se pierde interesul pentru plauzibil. Iar in acest moment, pariul cinematografic e pierdut. Peste surasul inteligent al lui Juno, peste replicile ei irezistibile, peste cantecele ei cu versuri disperate si stanjeneala simpatica a familiei care stie sa o sustina, se strecoara concluziile moralizatoare, discutiile "decisive" tata-fiica, momentul de ezitare cand crezi ca eroina va ceda si mai ales despartirea senina - groaznic de falsa - de copilul abia nascut. Pacat, mare pacat de un film ca un trenulet cu vagoane sclipitoare si minunat colorate, puse pe o sina care nu duce nicaieri...
Juno. Productie SUA, 2007 Regia: Jason Reitman. Cu: Ellen Page, Jennifer Garner, Jason Bateman, Allison Janney, Michael Cera, J.K. Simmons, Olivia Thirlby. Premiera: 8 februarie. Distribuit de: MediaPro Distribution