Sotia scriitorului

Autor: Patras Antonio 25.07.2008
Prestigiul literar pe care l-a avut totdeauna si il are inca femeia "logodnica de-a pururi, sotie niciodata", arata suficient de convingator, cred, cat de ingrati sunt scriitorii cu nevestele lor.

Institutia matrimoniala nu a gasit decat rareori condeie inspirate care sa o cinsteasca asa cum se cuvine. Si asta pentru ca obisnuinta, zice-se, ucide pasiunea si transforma mariajul intr-un calvar despre care s-au spus numeroase vorbe de duh, s-au scris tratate si opere vestite. De ce e casatoria oare atat de rau vazuta?
Ganditi-va la Madame Bovary, la Anna Karenina... Fascinante femei! Dar cui i-ar conveni sa ajunga in postura incornoratului, parca de la sine inteleasa cand vine vorba de partenerii unor astfel de personaje ilustre? Bie tul Karenin, pocnindu-si degetele inainte de culcare, nici nu are habar cat dispret starneste gestul acesta marunt de relaxare in sufletul exigentei si pasionalei consoarte. De aceea, poate, din compasiune si intelegere pentru soarta omului simplu, dar drept, din respect pentru burghezul cumsecade, scriitorii cu simtul realitatii au avut inteligenta de a arata nu doar cat de meschina, cat de cenusie este casatoria, ci si cat de stupida e pasiunea (oarba, cum altfel?) care nu vrea sa stie de nimic.
Dar autorii stralucitelor capodopere au fost ei cumva insurati, au ba? Se stie ca Flaubert a dus o viata de libertin pana la 30 de ani, dupa care, primind binecuvantata renta, s-a retras la tara impreuna cu mama sa, dedicandu-se intru totul scrisului. Frumos si suplu in tinerete, se uratise cumplit din cauza unui sifilis netratat corespunzator care l-ar fi bagat mai apoi in mormant. A avut o singura relatie de mai lunga durata cu o femeie, Luise Colet, cu care ar fi vrut la un moment dat chiar sa se insoare. Insa nu a mai facut fericitul pas cand a descoperit monstruoasa ambitie literara a partenerei. Grijulia sa mama ajunge sa-i satisfaca din plin putina nevoie de afectiune. Cu inteligenta Luise a purtat in schimb o foarte instructiva corespondenta, gratie careia a si ramas in literatura femeia ca partenera de dialog a prozatorului de geniu.
Tolstoi (in imagine) e un caz si mai fascinant. Nu a avut sifilis, dar, militar fiind, si nu unul oarecare, ci un ofiter june si chipes, a luat o strasnica blenoragie chiar aici, pe plaiurile noastre mioritice, de la o pastorita cu puternice sentimente patriotice. Faptul e consemnat in jurnalul sau din acea vreme. Neputand suporta traiul in singuratate si pacat, se casatoreste, totusi, destul de tarziu, pe la 35 de ani, face si copii pentru ca, la batranete, sa fuga din sanul familiei si sa condamne cu asprime imoralitatea casatoriei. Cine nu a citit Sonata Kreutzer sau paginile acelea cumplite din Invierea?
Cand scria insa Anna Karenina Tolstoi gusta din plin tihna traiului patriarhal, la Iasnaia Poliana. Acolo tinea un jurnal impreuna cu sotia, in intentia de a-i dovedi astfel o dragoste profunda si, mai ales, sincera. In fundul unui sertar pastra insa, doar pentru sine, un caiet in care-si incondeia cu naduf tovarasa de viata, pe motiv ca se dovedise prea lacoma in privinta castigului rezultat din drepturile de editare ale monumentalei opere. Sotul se dovedise prea darnic cu mujicii de pe mosie si mult prea neglijent fata de soarta oropsitelor sale progenituri...
Sotia lui Tolstoi avea o figura anguloasa, de femeie voluntara. Fotografiile o arata teapana in corsetul rigid al vesmintelor la moda candva, inconjurata de copii de varste diferite, pe care-i tine in mana, strans. Scriitorul pare mereu exilat, undeva, in afara grupului. Iar femeia il priveste cumva piezis, cu cautatura aceea despre care a tinut sa lase marturie si Caragiale al nostru in cateva pagini teribile (remember Acrivita?).
Nici autorul Adelei nu a fost singur pe lume! Asupra sa a vegheat, mereu, un suflet candid si bun de sotie iubitoare, de la care a ramas si un manuscris pretios. Daca scriitorul pastreaza prea mult tacerea in ceea ce priveste viata lui personala, ei bine, femeia care i-a stat alaturi s-a hotarat sa scoata la lumina adevarul intreg. Dar ce a avut de spus Lenta - asa isi alinta Ibraileanu nevasta - posteritatii?
Din paginile ramase retinem ca marele scriitor I.L. Caragiale vine la Iasi si se declara foarte multumit de vinul pe care i l-a servit ea, vrednica tovarasa de suferinta a criticului de la Viata romaneasca. O data, in una dintre excursiile facute cu intreaga familie, sotul a luat gripa, iar ea l-a ingrijit, facandu-i la pranz supa de pui. Intr-o vara pisica s-a imbolnavit, ceea ce l-a speriat foarte mult pe Ibraileanu, temator de microbi. In fine, pentru a inchide in eternitate gura lumii, ea, singura fiinta care i-a fost marelui om alaturi la bine si la rau, afirma cu mana pe inima ca barbatul sau nu a simtit pentru celelalte femei decat... prietenie.
Morala: logodnica de-a pururi? Nu, ar fi prea banal. Iar literatura ar pierde mult in absenta sotiilor.