Teorii apocrife

Dupa o jumatate de secol de la aparitie, cartea lui Hugo Friedrich Structura liricii moderne ramane inca, pentru multi, Evanghelia poeziei actuale. Dar, ca in orice naratiune sacra, patimile modernistilor cunosc multiple deformari sub lupele docte ale teologilor.

Unde mai pui ca, din cand in cand, mai apare, daca nu neaparat vreun Areopagit, macar un Mel care sa vina cu propria versiune a povestii. Glosele pe marginea "schimei" lui Hugo Friedrich numara astfel un lung sir de apologeti, dar si o cohorta de eretici si schismatici, de la H.R. Jauss si Paul de Man pana la Nicolae Manolescu si Stefan Aug. Doinas.
Daca e sa ne luam dupa titlul cartii sale (Poeti ai transcendentei pline*), Aurel Pantea e un schismatic moderat, care nu pune in discutie dogma, ci interpretarea ei. E v orba, in fapt, de o lectura polemica a lirismului modern, efectuata in opozitie cu celebra expresie "transcendenta goala" pe care o propune romanistul german. Punctul de plecare al cartii lui Aurel Pantea se afla in distinctia pe care o face Paul Ricoeur intre "interpretarea ca exercitiu al suspiciunii" si "interpretarea ca recuperare a sensului". Preferinta eseistului roman merge, in mod evident, catre o "hermeneutica instaurativa", pe care o echivaleaza in planul metodelor critice cu psihocritica, tematismul si fenomenologia imaginarului.
Dupa cateva excursuri pertinente prin teoriile lui Mauron, Bachelard, Beguin, Richard si Poulet, Aurel Pantea isi alege drept coordonata definitorie relatia poeziei cu visul si cu reveria si incearca sa-si confirme teza pe operele poetice ale lui Eminescu, Macedonski, D. Anghel, Mateiu Caragiale, Gellu Naum, Emil Botta, Radu Stanca, Leonid Dimov si Emil Brumaru. Acestia ar fi, dupa Aurel Pantea, "poeti ai transcendentei pline", carora limbajul poetic le ofera "o salvare provizorie de indeterminat (...), o mantuire in limitele deschise ale formei simbolice".
Acesta fiind firul demonstratiei, observam cu usurinta ca "schima" lui Aurel Pantea se bazeaza pe o dubla confuzie. In primul rand, la Hugo Friedrich "transcendenta goala" si "categoriile negative" in genere erau caracteristici ale unui anume tip de poezie, avand deci o extensie practica limitata (modernismul liric occidental din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si prima jumatate a veacului urmator). La Aurel Pantea, "transcendenta plina" e un atribut al Poeziei in genere, dincolo de formele istorice ale acesteia sau, cum spune autorul insusi, "o permanenta a poeticitatii": "Orice poem ofera o salvare de indeterminat." sau: "Fiecare nou poem e o reluare a experientei transcendentei." Prin urmare, in cazul a cel putin doi dintre poetii analizati (Eminescu si Macedonski), alternativa "transcendenta plina" vs "transcendenta goala" e o falsa problema, de vreme ce romantismul iese in afara segmentului temporal delimitat de comparatistul german.
Eroarea lui Aurel Pantea vine, asadar, din incercarea de a propune o noua lectura a poeziei moderne (o poetica a - sa-i zicem - "modernitatii pline") sprijinindu-se doar pe o teorie a poeziei in genere. Or, din doua, una: fie teoria poetica sustinuta de Aurel Pantea in capitolul introductiv e eronata, iar atunci demersul analitic ulterior devine inutil; fie e corecta, dar atunci autorul ar fi trebuit sa gaseasca un parametru al diferentei specifice - care sa particularizeze, adica, "modernitatea plina" in ansamblul Poeziei. In locul unei desfasurari a teoriilor critice, ar fi fost poate mai util ca introducerea sa contina o discutie mai aplicata a conceptiilor poetice ale autorilor analizati.
In al doilea rand, Hugo Friedrich situeaza "transcendenta plina" pe axa raportului dintre eul liric si realitate, adica la nivelul referentului. La Aurel Pantea insa, "transcendenta plina" apare la nivelul sensului, ca efect al semiozei practicate de cititor. Deplasarea e semnificativa, intrucat extinde considerabil sfera conceptului: daca la Hugo Friedrich "transcendenta" era doar Fiinta (sau, dupa caz, Neantul), la Aurel Pantea "transcendenta" devine un concept bun la toate; in planul sensului, "transcendent(a)" poate fi iubita, un obiect proiectat imaginar, sinele si, la o adica, chiar un borcan de gogosari, atata timp cat acesta se bucura de o investire afectiva din partea poetului. Or, pentru a reconcilia conflictul dintre sens si referent, Aurel Pantea e fortat sa modifice anumite profiluri lirice pentru a le cuprinde in schema sa de lectura - e cazul lui M. Ivanescu, de exemplu, la care ma indoiesc ca am putea descoperi vreo "transcendenta plina" (si nici macar o "imanenta plina", asa cum nuanteaza la un moment dat autorul).
Trecand, insa, peste partea teoretica, volumul ramane valabil prin lecturile empatice si comprehensive pe care le cuprinde. Desi failibil sub aspect strict critic, comentariul lui Aurel Pantea isi pastreaza intacte calitatile hermeneutice; autorul gaseste intotdeauna o poarta adecvata de intrare in universul imaginar al poetului si, dupa un ocol erudit, cartografiaza atent nexurile retelei care subintinde spatiul simbolic, ajungand uneori la observatii de substanta ca: "Intreaga poezie a lui Radu Stanca se alimenteaza dintr-o scindare a eului, prin care acesta se transforma in contemplator al propriilor virtuti de identificare culturala asimilatoare." Sau: "Toata poezia sa (a lui Leonid Dimov, n.m.) e un mare vis al indeterminatului ce cunoaste spectaculoase epifanii. Realul poetic din cartile sale e produs al unui tip de vedere ce percepe iesind din inima noptii fapturile stranii, ce invadeaza obisnuitul. Tocmai coabitarea dintre biografia cea mai banala si straniile aparitii ce vietuiesc in ea are rostul sa spuna ca acest real poetic e nascut ca loc si timp de intalnire intre o lume cu geometrie gata facuta si una ce, desfasurandu-se, genereaza o insolita conditie primeia." In ansamblu, cartea nu constituie totusi o veritabila schisma fata de canonul lui Hugo Friedrich, ci doar o naratiune paralela, de tipul apocrifelor.
Aurel Pantea, Poeti ai transcendentei pline. Epifanii ale indeterminatului, editia a II-a, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006, 208 p.