Sunt frumoase romancele?

Intamplarea a facut ca in urma cu patru ani sa apara doua romane cu o fizionomie asemanatoare: Pupa russa de Gheorghe Craciun si La belle Roumaine a lui Dumitru Tepeneag*.
Asemanarile veneau, pe de o parte, din incercarea autorilor de a construi un personaj definitoriu pentru "eternul feminin", iar, pe de alta parte, din concubinajul unor strategii narative de sorginte realista si textualista. Fireste, daca e sa-i dam crezare lui neica Sartre (care zicea ca tehnica romanului trimite intotdeauna la o metafizica a romancierului), ambele trasaturi constituie fetele aceleiasi medalii, care vizeaza gasirea unei modalitati potrivite pentru a proiecta asupra personajului un aer misterios.
Solutia lui Craciun consta intr-o dubla strategie de ascundere/dezvaluire: naratorul isi descrie eroina pana in cele mai mici articulatii, dar continua sa sugereze existenta unui "rest" simbolic care se sustrage intelegerii, a unui "nu-stiu-ce" amplificat de marturiile celor care se perinda prin viata & patul Leontinei Guran; e o tehnica ce functioneaza - pana spre finalul complet deplasat in care autorul isi ucide personajul - aproape impecabil.
La un alt tip de rezolvare recurge Dumitru Tepeneag in La belle Roumaine: misterul nu mai este aici atribuit de perspectiva inamorata a masculilor, ci autoindus de eroina insasi (Ana/Hannah), care incearca sa-si incite/excite partenerii fabricandu-si o serie de biografii imaginare. Este, de altfel, principala miza a cartii, pe care prozatorul o anunta printr-un moto din Novalis ("Viata nu trebuie sa fie un roman ce ne-a fost dat, ci un roman pe care l-am facut noi insine") si pe care Dieter Sickle o confirma prin reprosul adresat Anei: "Tu faci din viata ta un roman (...) imaginatia ta contribuie enorm la istoria vietii tale."
Prin urmare, autorul ii paseaza eroinei prerogativele sale, deschizand astfel calea unui posibil metaroman; el nu dispare, dar se retrage progresiv in spatele cortinei, limitandu-se la rolul de servant al personajului. Altfel spus, lui ii revine misiunea de a crea cadrul fictiunii (de altfel, partea cea mai reusita a romanului provine din acuitatea perceptiei microrealiste a naratorului: "(Iegor) ramase nemiscat, multumindu-se sa priveasca indelung dupa Jean-Jacques, care, intr-un stil plin de eleganta si bazat desigur pe o vasta experienta, proceda la prezentarea tavii: bustul inclinat cam la 40 de grade, un brat usor tras indarat, catre sold, celalalt ridicand cat mai sus platoul cu paharelul.."), de a aranja secventele epice si de a asigura un spatiu propice ambiguitatii. Si nu s-ar putea spune ca autorul nu se achita pana la un punct de aceasta sarcina: nu numai ca el evita sa sanctioneze fabulatiile Anei, dar le incurajeaza din plin. Pare ca asistam astfel la o rocada pe tabla povestirii, de vreme ce cunoscutul dicton al lui Flaubert se aplica aici pe dos, iar Ana ar putea oricand sa exclame: "Tepeneag c'est moi!."
Insa treaba devine ceva mai incalcita, deoarece autorul isi face simtita dictatura prin tertipuri mai subtile, dar nu mai putin constrangatoare. Unul dintre acestea, bunaoara, consta in faptul ca Ana nu citeste decat romanele lui D. Tepeneag. De aici, doua consecinte: exista si alte persoane (chiar daca fictive) care il citesc pe D. Tepeneag, in afara celor care scriu despre el (sa o numim "consecinta stimulativa"); de vreme ce cultura literara a Anei se rezuma la romanele lui D. Tepeneag, e explicabil de ce eroina scrie la fel, daca nu chiar mai prost decat auctorele sau (sa zicem, "consecinta inhibitiva", adeverita prin cunoscutul proverb ardelenesc "Ce naste din Tepeneag tot Tepeneag graeste"). Iata de ce "textul" Anei nu reuseste sa se inchege, esuand intr-un fragmentarism obositor si inept. Povestirile care ar fi trebuit sa constituie "romanul" (si, fireste, viata) eroinei se reduc, in fond, la doua versiuni inconsistente: 1. istoria moldovencei Ana, al carei tata a murit asfixiat intr-un accident stupid (varianta "ruseasca", relatata lui Iegor); 2. istoria lui Hannah Silbermann, evreica al carei tata a fost gazat la Auschwitz (varianta "nemteasca", povestita tandemului Johannes-Dietrich). Mai mult, autorul incarca textul cu un balast apasator, transformand-o pe Ana/Hannah in spioana si apoi in prostituata. In fine, Tepeneag are nefericita inspiratie de a grefa componentele anterioare pe un story politist insuficient dezvoltat.
In acest context, doua sunt defectele care prejudiciaza iremediabil cartea. Mai intai, spre deosebire de "pupa russa", misterul Anei este de natura strict biografica. Pe Leontina Guran am putea-o cunoaste oricat de bine - secretul sau ramane intact, de vreme ce el are o natura biologica (sau, daca vreti, metafizica). In cazul Anei, enigma tine exclusiv de un trecut tulbure - daca am cunoaste piesele extrase din mozaic, personajul ni s-ar parea atunci insipid. Mai grav este insa cel de-al doilea defect: la limita, romanul ar fi putut rezista si prin acest mister biografic; numai ca Tepeneag spulbera "secretul" tocmai din dorinta de a-l amplifica. Numai ca - mai e oare nevoie s-o amintesc? - nu orice lucru ininteligibil este cu necesitate misterios. Ca si fantasticul, secretul are nevoie de un puternic fundal realist pentru a-i scoate in relief caracterul exceptional. Or, tocmai acest ansamblu (psihologie, cauzalitate, motivare) lipseste din romanul lui Tepeneag, care ne expune o serie de evenimente bizare fara a le putea monta intr-un angrenaj narativ coerent.
Prin urmare, sunt frumoase romancele? In La belle Roumaine, prea putin...
*) Dumitru Tepeneag, La belle Roumaine, editia a II-a, revazuta, Editura Art, Bucuresti, 2007, 232 p.