In menghina

Autor: Daniel Cristea Enache 12.09.2008
Dintre cei sase autori ai volumului colectiv Tablou de familie (1995), Svetlana Carstean, adica singura voce feminina, a avut cea mai discreta evolutie in deceniul care a urmat. Razvan Radulescu, T.O. Bobe, Cezar Paul-Badescu, Mihai Ignat, Sorin Ghergut si-au castigat - in aceasta ordine - notorietatea, alergand pe culoare diferite, dar pastrand amintirea si solidaritatea blockstart-ului comun.

Pe Razvan Radulescu, T.O. Bobe si Cezar Paul-Badescu ii gasim grupati in numarul dedicat de revista Dilema lui Eminescu, semnand texte de aceeasi categorie ("iconoclaste"), chiar daca nu si de acelasi calibru. In schimb, Svetlana Carstean a avut nesansa de a deveni personaj in romanul autofictional si mizerabilist (gurile rele spun chiar: mizerabil) Luminita, mon amour al fostului sot, Cezar Paul-Badescu. Dup a un lung si destul de chinuitor interval, poeta iese acum, in fine, la lumina, debutand editorial cu volumul de autor Floarea de menghinaa.
Atunci cand cartile nu apar chiar in momentul lor literar, cititorul simte imediat defazarea. Peste Floarea de menghina, amplul poem titular, se suprapune o alta sensibilitate, a promotiei aparute si afirmate la sfarsitul anilor '90: tinerii furiosi milenaristi. Nu numai ca biografismul lor, de criza si ruptura, de convulsie si explozie, este complet deosebit de biografismul fantasmatic al Svetlanei Carstean, dar granita '89 le segmenteaza vietile in puncte diferite, decisive pentru traseul rememorarilor ulterioare. Pe unii, Revolutia i-a prins pionieri, daca nu soimi ai patriei; aproape copii, aproape fericiti, in universul lor infantil, in lumea aceea sinistra a socialismului crepuscular. Ceilalti au apucat insa si faza utecista, si anii unei maturizari accelerate, in aceeasi Epoca de Aur ce parea sa nu se mai sfarseasca. Inainte de a fi un simbol al poeziei Svetlanei Carstean, menghina a fost o parte integranta a vietii ei, la fel ca halatul albastru, plansele de pe peretii atelierului de lacatuserie, careul de dimineata, armata pentru "domnisoarele studente" ori minunatul suc Brifcor...
Exact din aceste componente indimenticabile ale unei adolescente dominate de figura Marelui Carmaci scoate autoarea materialul si simbolistica volumului, notele ironice, accentele sarcastice, dar si tonalitatile nostalgice. In centrul lumii si al existentelor planificate, normate se afla bancul de lucru al muncitorului, strungul, menghina care fixeaza, deopotriva, piesa metalica prelucrata si piesa umana prelucratoare. Individul e o rotita intr-un urias angrenaj, oamenii sunt distribuiti in roluri pe care trebuie sa le joace incontinuu, fara murmur.
Cea mai spectaculoasa metamorfoza e a menghinei insesi, careia - intr-o cascada de echivalari metaforice - ii cresc coapse "albite de-atata efort", petale de floare si aripi "infierbantate". Sa parcurgem un fragment expresiv si caracteristic din Epilog: "Floare de menghina,/ te desfac in bucati, petala cu petala,/ fara teama,/ ma uit la tine ca altadata la propriul meu sex,/ ca la propria mea frica,/ ca altadata/ la bubele mele dragi care incepeau sa prinda o coaja/ subtire si apoi din ce in ce mai groasa./ Floare de menghina,/ numai coaja asta/ se mai vede din tine./ Unde e stralucirea si puterea ta de altadata?/ Unde-i puterea coapselor tale/ albite de-atata efort?/ Unde-i fierbinteala lor rece,/ precum intreg corpul tau metalic, frumos daltuit?".
Se remarca usor ezitarea si ambivalenta subiectului cunoscator. Viata in colectiv ii apare, pe de o parte, ca un cadru osificat de rutina, uzura, masificare progresiva. Pe de alta parte, nu se poate dezice de acest set de experiente (de)formatoare. Ele au intrat in alcatuirea intima a eului, in structura fiintei, si a le desprinde cu bisturiul pentru a restabili configuratia initiala ar fi sinonim cu o mutilare. Ca un arbore fortat sa creasca intr-un ghiveci prea stramt, copilaria si adolescenta acestei fete cuminti urmeaza cursul prestabilit si conturul trasat de un compas ideologic rigid. Compensatiile vin in plan imaginar, fantasmatic, in registrul suprarealist al menghinei care infloreste.
O intrebare des repetata este "Cine sunt eu?", completata de "Cine am fost eu?". Interiorul launtric si identitatea insasi devin probleme insolubile, cu atat mai apasatoare cu cat perspectivele alterneaza. Eul fluctuant este ori fetita cuminte, cu frica de unghiile lacuite ale mamei, visand la un tort supraetajat si la dragostea printului Akihito; ori eleva de scoala geloasa pe succesul la baieti al colegei Roxana; fie liceana cu corpul obosit de atata stat pe loc in fata bancului de lucru, sub supravegherea cate unui maistru ridicol; fie studenta la care un tovaras Popescu urla cazon, in interiorul securizat al unitatii militare; fie femeia gravida, care se gandeste cu intensitate la pantecul mamei sale (Doua e un poem splendid); fie o "doamna organizata, stapana pe sine", realizata profesional, care se indreapta cu pasi siguri catre un taxi docil; fie - amestecand si tulburand inca o data toate aceste identitati - un om parasit si disperat, care isi trimite singur e-mail-uri, intrucat i se pare insuportabil ca inbox-ul lui sa fie mereu gol.
Consistenta poeziei e data, in cazul de fata, de consistenta umana a celui care o scrie, intr-un registru psihologic bogat si cu o buna utilizare a codurilor literare. Cele patru sectiuni ale volumului, cu diferente marcate si cu unele inegalitati (preferatele mele sunt Cartea parintilor sau Sunt cuminte, promit si Cartea singuratatii sau Do You Yahoo?, iar secventa mai slaba mi se pare Cartea iubirii sau Akihito), formeaza totusi un intreg si dau imaginea unui scriitor matur, stapan pe resursele si mijloacele sale.
Indelung amanat si, cum spuneam, defazat, debutul editorial al Svetlanei Carstean nu este totusi unul tardiv, inutil in ordine evolutiva. Niciodata nu este prea tarziu pentru o pagina (mai multe) de poezie veritabila.
a) Svetlana Carstean, Floarea de menghina, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2008, 120 p.