Savarsin 2008
Autor:
Cretu Bogdan
05.11.2008
Acum cateva saptamani am povestit cate ceva despre drumul cu trenul pana la Savarsin, caruia i-am cazut victime eu si poetul iesean Constantin Acosmei. A venit vremea sa dau seama si de cele savarsite acolo...
Intre 8 Si 14 septembrie 2008 s-a desfasurat, pentru a doua oara consecutiv, Tabara de creatie de la Savarsin. Altruismul organizarii acestei ispravi si l-au asumat, ca si in 2007, revista Arca din Arad (animata de poetul Vasile Dan si de Ioan Matiut), Uniunea Scriitorilor din aceeasi urbe, precum si primaria din Savarsin, alaturi de fostul edil Ioan Vodicean. Tabara incepe sa capete traditie si sa transforme pitoreasca asezare de pe Mures, innobilata si de domeniul regal, intr-un punct distinct pe harta poeziei anilor 2000.
Sapte zile s-au scurs pe nesimtite acolo, intre partide de fotbal, tentative esuate de pescuit, rataciri la miezul noptii prin lanul de porumb, mese abundent stropite cu alcooluri inspiratoare, focuri de tabara, cantari prelungite pana catre dimineata.
Intre toate acestea, cum era firesc, poezia a constituit liantul, numitorul comun.
E o idee cum nu se poate mai nimerita sa facilitezi convietuirea (pasnica) a nu mai putin de 12 poeti, cu personalitati si tabieturi distincte, basca un critic guraliv, obositor si inutil in peisaj. Numai ca, impreuna cu doi dintre laureatii premiilor de anul trecut (Radu Vancu si Stefan Manasia), acesta a avut ticaloasa misiune de a desemna un unic castigator al prezentei editii. Ingrata sarcina! Cum sa alegi intre Constantin Acosmei si Claudiu Komartin? Sau intre Cristina Ispas si Rares Moldovan? Ori intre Oana Catalina Ninu si V. Leac? Dar intre Serban Axinte si Alexandru Potcoava? Dar intre Moni Stanila si... cine a mai ramas (chiar asa, cine a mai ramas? Florin Maduta, normal)? Oricum, nu mai conteaza, de ales as fi ales-o, fara sa clipesc, pe Moni Stanila... Cum-necum, e drept ca fara contradictii insolvabile, care sa se fi lasat cu vanatai, juriul a decis ca unicul premiu al actualei editii a Taberei de creatie de la Savarsin i se cuvine lui... (tobele!...) Vlad Moldovan. Cum el a mai beneficiat si de un premiu pentru debut acordat de Uniunea Scriitorilor din Romania, concretizat in publicarea volumului Blank la Cartea Romaneasca, e un semn de normalitate; nu vreau sa spun ca, in ciuda prieteniilor, la Savarsin se dau premii pe bune (asta era de la bun inceput clar), ci ca, iata, premiile acordate de USR devin credibile. De ce, dintre toti cei 10 poeti concurenti, ne-am oprit tocmai la Vlad Moldovan se poate lamuri oricine cautand cartea lui Vlad.
Acesti tineri scriitori sunt etichetati de unii critici, din comoditate ori pur si simplu din inertie, drept membri de drept ai asa-numitei "generatii 2000". Ba chiar s-a discutat despre cel de-al doilea val douamiist si, daca suntem hotarati sa ne luam in serios, nimic nu ne impiedica sa intrevedem si manifestarile celui de-al treilea val... Un lucru ramane sigur din toate aceste discutii, mai mult ori mai putin intemeiate: ca e vorba de o vizibila diversitate in poezia ultimului deceniu si ca tocmai aceste diferente interioare, ca sa le numesc astfel, neaga ipoteza inghesuirii tuturor acestor autori intr-o exclusivista caprarie estetica.
De fapt, cred ca ceea ce ii diferentiaza intre ei pe acesti poeti e mai ingrosat decat ce i-ar desparti de autori precum M. Ivanescu, Virgil Mazilescu, Ion Muresan, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu. Iata de ce sustin in continuare ca etichete precum "nouazecism", "douamiism" (cu varianta improvizata "milenarism") nu pot fi luate in serios, ele nemarcand si teritorii lirice distincte, nebrevetand, altfel spus, estetici autonome. Credeti ca se considera Manasia douamiist? Ori credeti ca pe Vancu il macina aceasta adeziune de grup mai mult decat efectele autocurative ale poemelor sale? Ori Acosmei se simte mandru ca a scris, inainte de 1995, poeme douamiiste? Vi se pare ca a dat cu laba Komartin peste tot ce s-a scris pana la el? Ori ca este V. Leac atat de autist, esteticeste vorbind, pe cat le-ar placea unora?
Ei bine, de regula, poetii nu confirma scenariile criticii si nu e nici o mare pierdere. Dincolo de categorii, grupari, calapoade generationiste, poezia exista bine-mersi si, iata, nu da semne ca s-ar sufoca ori ca ar traversa cine stie ce crize. E drept ca, de vreo 2-3 ani, volumele au inceput sa se rareasca, dar cine i-a urmarit pe acesti poeti a putut observa ca ei nu au stat degeaba si ca aceasta tacere este semn de maturizare, de circumspectie fata de propriul scris, care vine odata cu rafinarea propriului discurs.
Concluzia acestor intalniri, concretizate in texte inedite (care vor alcatui, curand, o antologie, tiparita de editura Brumar), e simpla si o lansez abrupt: cate nume, atatea formule. Generatia 2000? Hm, chiar conteaza? Limpede mi se pare ca exista destui poeti de certa valoare, care nu asculta de mode sau de comandamente straine de propriul temperament.
De fapt, marele castig al literaturii ultimului deceniu mi se pare a fi poezia. Cu respect raportez ca aici planul a fost depasit. Si exista sperante de mai bine.