Poezie timida

Atatia scriitori, tineri ori mai putin tineri, fac valuri in viata noastra culturala printr-o strategie a scandalului aducator de imagine, injuriind in dreapta si-n stanga, atacand diferitele institutii si vituperand impotriva (incorsetarii) moravurilor. E bine sa se stie ca existi, e si mai bine sa ti se stie de frica. Dar sunt, iata, si exceptii demne de a fi semnalate. Cand in jurul tau se urla, se racneste, se injura de dimineata pana noaptea, o voce retinuta, auzita intr-o clipa de liniste, are un impact neasteptat. La fel se intampla si cu poezia lui Daniel D. Marin, care ii seamana destul de mult autorului ei, si care poate fi citita in contrapartida cu tiradele spumegatoare, violente verbal si imagistic, ale fracturistilor postavangardisti. Asa cum a fost* e al doilea volum al foarte tanarului autor (Ora de varf, debutul lui din 2003, a trecut aproape neobservat, din eternul motiv al difuzarii precare si al promovarii egale cu zero); si in prefata lui Al. Cistelecan - ca de obicei, atat de subtila, incat nu se intelege mai nimic - regasim observata discretia putin excesiva a lui Daniel D. Marin.

Versurile lui nu sunt decat rareori percutante. Dincolo de regimul minimalist (un fel de dieta care, consecvent aplicata, provoaca subtierea corpului literar), se poate vedea o reticenta, uneori chiar o spaima, in fata discursului amplu si "brut", care isi expectoreaza fara pudoare autenticismul. Biograficul e aici prezent, insa intr-un mod filtrat si aproape evanescent. Darele si cicatricile vietii (cata viata e traita pana la 27 de ani) nu se mai vad, sau, daca se vad, nu se mai simt in textele extrem de elaborate. Ca si la Claudiu Komartin, un poet de care Daniel D. Marin se apropie ca formula si ca expresie lirica, inclusiv scrasnetele sunt poetizate. Retorica absoarbe viata si o redistribuie dupa un anumit ritm interior: "intr-o seara Oona ne-a chemat in beci/ avea ochii mari negri era serioasa asa/ de serioasa incat am intrat tacuti in beci/ si ne-am asezat pe scaunele mici de lemn/ printre butoaie cu vin// Oona aprinsese o lampa si pe fata ei/ rotunda se vedeau umbre ciudate ca niste/ maini rasucite cu gheare ca niste serpi/ noi taceam noi o priveam curiosi caci/ nu stiam chiar deloc de ce ne chemase// cativa soareci au trecut printre picioarele/ noastre nici n-am clipit macar pentru ca/ Oona incepuse sa ne vorbeasca in soapta/ despre Scrasnitorul/ foarte mult ne-a povestit poate ore in sir/ era noapte era frig ascultam apoi am iesit/ buimaci din beci Scrasnitorul era mereu in/ spatele nostru scrasnea nuci de fier intre/ dinti scrasnea pietre in pumni oglinzi mari/ cu ochii lui sticlosi si mai ales scrasnea/ in mintea lui uracioasa gandurile noastre/ pline de frica" (Scrasnitorul).

Prima sectiune si cea mai buna a plachetei, Oona, e unificata de enigmaticul personaj titular, asociat cu copilaria plina de senzatii si mistere. Cum bine s-a observat la cenaclu, Mendebilul lui Mircea Cartarescu are aici un omolog liric, care favorizeaza, deopotriva, plonjonul in trecut si distorsionarea fantasmatica. Explorarile se petrec, de data aceasta, in edenul rural, intr-o casa batraneasca umbroasa, sub un nuc unde fac cerc copiii sau la raul unde ei aprind focuri si se dedau la ritualuri specifice varstei.

In scenele reiterate, cu graficul lor linistitor, deodata se strecoara virusul stranietatii. Lucrurile scapa de sub control, copiii fac ochii mari, lentila fotografica tremura putin: "nici in seara aceasta n-am inchis usile/ bunica se imbatase urat si vorbea prin somn/ mai scapa cate o injuratura isi freca picioarele/ prafuite si am vazut atunci ca fusta ei neagra/ era rupta pana sus" (Pentru ca asa ne doream noi). Despartirea de Oona si uitarea ei treptata echivaleaza cu indepartarea de copilarie. Raman insa urmele, asupra carora poezia se intoarce cu o nota de implicare mai profunda: "ceva nestiut si neinteles de noi ni se cuibarise/ deodata in piept// din seara aceea frigul s-a strecurat ca un hot/ batran in casa si in suflete lumanarile se stinsesera/ una cate una si n-am mai gasit-o de atunci/ nicaieri pe Oona si nici usa n-am mai/ lasat-o deschisa" (Ceva nestiut si neinteles).

Cu cateva exceptii (Scrisoarea plus Toata seara), restul poeziilor din Asa cum a fost sunt mult sub nivelul celor din cercul Oonei. Cu toate ca Daniel D. Marin are un bun potential liric, versurile ce urmeaza nu pot retine atentia cititorului. Sunt, asa-zicand, consumabile. Dintr-un exces de prelucrare, autorul devine inabil, balansand ineficient intre tehnica sugestiei si fixarea in amanunt a scenelor. Textele par depigmentate. Chiar si verbele unor actiuni violente sau ale unor stari teribile isi rateaza efectul: "trupul mi s-a cutremurat/ de parca cineva m-a acoperit/ dintr-o data cu o haina de mii de ace// fiecare gest se repeta/ ca intr-un film derulat cu incetinitorul/ in asa fel incat sa vad ceea ce e groaznic/ cat mai clar" (Am coborat). Propozitii curatele la modul scolaresc. Numai poetul vede in clar ceea ce e groaznic si simte cutremurarea. Lectorul - la care informatia si senzatia nu mai ajung - este obligat sa-l creada pe cuvant.

Daniel D. Marin ezita, sub ochii celor cativa care s-au intersectat pana acum cu creatia lui, intre a scrie o buna poezie timida si o poezie palida.