Criza de model vs. criza de context

Prociclicitatea politicii bugetare din Romania, in ultimii ani, este un dat ce nu poate fi contestat. Aceasta trasatura este ilustrata de evolutia a ceea ce numim deficite structurale ale bugetului (care tin cont de o crestere durabila), ce s-au dus catre 5% din PIB in anii din urma. Din acest punct de vedere analiza lui Voinea este corecta. O crestere a deficitului structural s-ar justifica, atunci cand economia tureaza tot mai iute, numai daca o proportie tot mai mare din cheltuieli ar fi destinata bunurilor de capital productive. Iar aici semnul de intrebare exista, chiar daca investitiile au crescut in PIB in anii recenti. La noi, consumul public si cel privat au crescut in ritm foarte alert fiind principalul motor al cererii interne. Rezultatul fiind o accentuare dramatica a deficitelor externe.

Dar Liviu Vonea subestimeaza, in explicarea dinamicii consumului intern, un factor pe care eu il plasez inaintea prociclicitatii politicii bugetare. Si acest factor este dat de o structuralitate a contextului economiei romanesti care nu avea cum sa nu favorizeze expansiunea rapida a consumului - indiferent de politica fiscala. Cu ani in urma am vorbit, in acest sens, despre pericolul unei "boli olandeze", ca urmare a intrarilor masive de capital, ce conduceau la aprecierea puternica a leului. Sa fiu mai explicit in descrierea contextului ce a favorizat consumul. Pana la criza financiara ce a irumpt in acest an banul foarte ieftin a definit conditiile pe pietele internationale ale creditului. Tot in aceasta perioada, zona financiara a economiei romanesti s-a deschis structural, mai cu seama prin liberalizarea deplina a contului de capital - fata de care am avut intotdeauna rezerve. Daca adaugam la aceasta prezenta masiva a capitalului strain in sectorul bancar (si cel financiar, in ansamblu) din Romania intelegem ca o expansiune foarte rapida a creditului pentru sectorul neguvernamental (populatie si firme) era inevitabila. Asa cum s-a si intamplat in fapt si cum s-a petrecut in toate economiile emergente din Europa Centrala si de Rasarit; am avut o crestere a creditului neguvermamental (in lei si denominat in valuta) de peste 30-40% in termeni reali anual. Ca nu bugetul public este raspunzator, in primul rand, de dimensiunea deficitelor externe se vede si din fractia pe care deficitul bugetar il are in raport cu cel de cont curent, din ponderea datoriei externe private in cea externa totala a Romaniei. As mai adauga aici ca factor ce a stimulat indatorarea un "efect de inavutire" (wealth effect), indus de aprecierea mare a leului (si ea provocata de liberalizarea contului de capital) si banii trimisi din strainatate. Cat de importanta este liberalizarea contului de capital in acest tablou poate fi ilustrat si cu criza din Asia de acum un deceniu. Si acolo, nu deficite bugetare au stat la originea dificultatilor, ci indatorarea accelerata a sectorului privat, care a fost posibila pe fondul liberalizarii fluxurilor financiare; criza fiind invitata de fixarea cursurilor de schimb (peggingul) in raport cu dolarul american.  

Ne putem intreba daca bancile straine au fost irationale in propulsarea creditului neguvernamental cu o viteza atat de mare in Romania. Ele au avut in vedere stocul de indatorare scazut din economia romaneasca in raport cu PIB-ul tarii si, mai ales, perspectiva aderarii la UE - care s-a intamplat si a validat o ipoteza cruciala de lucru. Doza de risc insa nu putea fi eliminata si aceasta se vede acum. In fond, sunt putini cei care au anticipat anvergura crizei financiare internationale. Dar nu conduita bancilor din Romania intereseaza acum, mai ales ca ele sunt intr-o situatie considerabil mai buna decat "mamele lor" daca ne uitam la leverage (raportul intre capitalul propriu si active). Teza pe care doresc sa o subliniez este ca a existat un context structural - creat de liberalizarea financiara a economiei si conditiile de intrare in UE (care cerea liberalizarea totala a contului de capital) - ce a stimulat consumul enorm de mult.

Opinia mea este ca structuralitatea contextului amintit mai sus este mai relevanta in explicarea deficitelor externe decat prociclicitatea unor politici macroeconomice. Aceasta intaietate cauzala arata de ce diminuarea deficitului de cont curent depinde nu atat de masuri de politica publica, de genul unor reduceri drastice ale deficitului bugetar, cat mai degraba de ajustarea in jos a importurilor ca efect al restrangerii accesului la finantare externa. Spunand aceasta, nu cautionez o politica bugetara care ar agrava dezechilibre. Nici eu nu cred in facilitati fiscale, care pot mari deficitul bugetar in circumstante cand platile catre buget sunt incetinite (vezi articolul meu din ZF, 17 noiembrie), ceea ce poate deteriora stabilitatea financiara a economiei. Si eu sustin ca eliminarea risipei, prioritati clare in utilizarea banilor publici (cu accent pe infrastructura), atragerea cat mai multor fonduri UE, trebuie sa ghideze programul anticriza. In plus, trebuie sa intelegem ca nu ne putem permite tot ceea ce pot face cei ce opereaza in zona euro, care nu au grija atacurilor speculative si a impactului unei deprecieri brutale asupra sistemului financiar.