Limite ale deschiderii economice

Si totusi aceasta dezordine a coexistat impreuna cu un "consens" asupra principiilor si practicilor economice, transpus in fapt printr-o liberalizare si dereglementare a pietelor, privatizare si reducerea la minimum a sectorului public. Aceasta "stiinta economica rationala" este, poate, in consonanta cu ceea ce Max Weber numea "rationalizarea vietii", tendinta noastra de a pune pe prim-plan cunoasterea si teoria, precum si cautarea intelepciunii supreme. Prabusirea comunismului a ajutat la promovarea unei singure cosmologii in context economic. Acea cosmologie a fost potentata de un regim international bazat pe superioritatea covarsitoare a SUA in toate domeniile.

Aceasta criza ar trebui sa dea lovitura de gratie acceptiunii conform careia economia este o stiinta "tare" (hard science). In mod sigur a dezvaluit grave carente ale fundamentalismului pietelor. Desigur, au existat multe transformari determinate de piete - dar acestea ni se dezvaluie cu nuante la o examinare mai atenta. Liberalizarea si privatizarea au transformat societatile post-comuniste - dar unicitatea lor geografica, etosul cultural si politic, precum si suportul considerabil din partea SUA si Europei Occidentale au facut ca aceste tari sa reprezinte o situatie cu totul specifica. Reformele orientate catre piata au impins China si India inainte - insa reformele lor au fost pragmatice, in timp ce pietele financiare si comerciale nu au fost liberalizate fara discernamant.

Globalizarea (si liberalizarea) nu trebuie sa constituie o mantra ideologica; poate fi un concept deschis care sa defineasca "deschiderea" societatilor sub impulsul schimbarilor tehnologice si al nenumaratelor cautari ale progresului economic. O astfel de interpretare ar incuraja politici pragmatice si flexibile si ar elibera globalizarea de perceptia conform careia aceasta este de origine occidentala.

O asemenea abordare in interpretarea globalizarii ar avea repercusiuni majore asupra politicilor publice nationale si politicii internationale. Astfel, politicile publice nationale ar deveni mai pragmatice, variate si orientate catre obiectivele traditionale ale cresterii economice, stabilitatii preturilor si justitiei sociale. Unii ar putea spune ca o prea mare varietate a designului institutional si de politica publica ar afecta uniformitatea mediului de actiune si ar impiedica functionarea eficienta a pietelor. Acest argument nu este lipsit de un temei, dar diminueaza importanta identificarii politicilor care tin cont de diversitatea conditiilor din economia mondiala si de faptul ca fortele pietei nu induc convergenta in mod automat.

Este posibil ca deja sa asistam la inceputul unei schimbari semnificative in elaborarea politicilor financiare. Una din mostenirile intelectuale ale lui Keynes - aceea ca fluxurile de capital deosebit de volatile sunt ostile comertului si prosperitatii - si-a demonstrat relevanta in aceasta criza. De decenii tot auzim o mantra la nivel mondial: aceea ca nu se pot face foarte multe la nivel national deoarece pietele globale ar pedepsi un guvern. Aceasta criza incurajeaza intrebari fundamentale (Este natura pietelor globale data de Divinitate?) si intrebari ce pun in discutie perspectiva schimbarilor de politica economica (Nu sunt pietele globale, pe langa motorul lor tehnologic, totodata si produse ale deciziilor oamenilor de a stabili reguli pentru finante, comert si investitii?). Afirmatia ca nimic nu poate fi facut in legatura cu fluxurile financiare atunci cand provoaca suferinta este neconvingatoare. Exista reglementari care pot fi impuse si restrictii ce pot fi exercitate.

In mod analog, comertul liber ar putea fi reexaminat pe masura ce preocuparile statelor in legatura cu impactul acestuia asupra securitatii va creste. Una din preocupari - impartasita de economisti de seama si economisti din domeniul dezvoltarii - este costul asociat ajustarii la presiunile competitivitatii. Un alt set de preocupari se refera la "securitatea vitala".

Cat de mult "negot cu rivalul" este posibil inainte ca restrictiile sa fie impuse. Vor accepta SUA, sau alte state membre importante ale UE, ca parti importante ale celor mai sensibile sectoare industriale si de IT sa fie preluate de companii si fonduri suverane de investitii din China si Rusia? Securitatea alimentara si schimbarile climatice vor induce o retinere de la bizuirea in exces pe furnizorii externi. Putem gandi global, insa riscurile existente ne pot forta sa ne limitam la modele "mai sigure" ale comertului si productiei. Cu alte cuvinte, am putea asista la o domesticire partiala a fortelor pietei in incercarea guvernelor nationale de a face fata riscurilor sistemice si tensiunilor sociale. Aceasta ar implica o prezenta mai mare a statului in economie (elemente de capitalism de stat) si o reglementare mai larga; elemente ale "economiei de razboi" vor fi mai vizibile in politicile publice, chiar si in democratiile liberale. Nevoile presante vor fi mai importante decat inclinatiile ideologice.

Astfel de preocupari ar putea stimula formarea de aliante intre grupuri de tari care impartasesc interese comune. UE este deja un astfel de bloc. O zona de comert transatlantic ar putea de asemenea sa apara. Am putea asista la o replica a acesteia in Asia. Rivalitatea si experienta - in ciuda anticiparilor, nu a fost formata o uniune monetara dupa criza asiatica din 1997 - ne sugereaza ca asa ceva ar putea sa nu se intample; totusi, daca yuan-ul devine moneda de rezerva ratiunea de a crea o uniune monetara asiatica ar creste.

Mai multe grupuri sub-globale ar putea, atunci, sa apara pentru a diminua potentialele efecte devastatoare ale unui sistem mondial complet deschis. Acestea ar opera intr-o lume multipolara formata din mai multe puteri globale - iar existenta unori poli care sa constituie alternative la puterea Statelor Unite ar putea crea ea insasi bariere in calea comertului mondial liber, investitiilor si finantelor.

Cum ar putea evolua UE intr-un asemenea context? Logica pietelor unice ar putea ramane dominanta, dar deciziile de politica publica ar putea fi destul de nuantate la nivel national. In absenta unei politici externe si de securitate comune si in fata unor riscuri de securitate crescute, guvernele nationale ar fi mai active in economie. De aceea, UE ar putea continua sa aiba o structura a procesului decizional destul de complicata.

Prin urmare, cine ar trebui sa formuleze si sa impuna un regim international potrivit pentru secolul 21? SUA nu vor mai avea capacitatea sa o faca in continuare. In starea actuala, UE nu ar putea sa preia un astfel de rol. Iar o schimbare fundamentala a arhitecturii internationale a institutiilor financiare atarna de ceea ce principalii actori internationali doresc sa faca si de cum se plaseaza acestia unii fata de ceilalti. Daca SUA, UE si puterile globale emergente pot ajunge la un acord in ceea ce priveste reforma, alti actori importanti li se vor alatura in cele din urma. Provocarea lor va fi sa faca economia deschisa sa functioneze pentru intreaga lume.