Leul in ianuarie (I)

Desi cele doar sapte zile bancare, cate au trecut de la inceputul anului, nu pot fi concludente pentru evolutia pietei valutare, protestele impotriva deprecierii leului s-au inmultit. Ele vin cu deosebire de la cei afectati direct de actualul curs, nemultumiti indeosebi de faptul ca banca centrala nu le-ar fi venit in ajutor; si ca nu a schimbat realitatea pietei. Fara sa inteleaga un adevar esential: acela ca nu piata trebuie sa-si ajusteze deciziile in raport cu diversitatea intereselor participantilor la schimbul valutar, ci invers: atat cumparatorii si vanzatorii de valuta, cat si toti cei legati de piata valutara pot fi competitivi numai in masura in care invata sa citeasca semnalele pietei, sa le interpreteze corect. De altfel, toti cei legati de schimbul valutar au fie sansa de a se putea adapta deciziilor pietei, fie nesansa de a pierde partida.

Ar mai fi de subliniat, in acest sens, ca importatorii si exportatorii au in prea mica masura constiinta faptului ca ei sunt competitori pe piata si ca, prin actiunile lor, pot sa-i directioneze miscarile. Tocmai din aceasta cauza, ori de cate ori nu le convine cursul, cer interventii in piata, in loc sa caute solutii specifice unei astfel de competitii. Sigur, pe piata valutara intervin si bancile comerciale, care si-au inteles in buna masura rolul si incearca sa-l joace bine. Intervine si Banca Nationala, un jucator cu misiuni speciale, principalul ei rol fiind insa asigurarea bunei functionari a pietei valutare. Dar in acest moment, cand criza globala se extinde, asii pietei valutare ar trebui sa fie importatorii si exportatorii. Indeosebi exportatorii, pentru ca de ei, in primul rand, depinde oferta de valuta. Si tot ei sunt cei ce ar trebui sa fie prezenti pe piata interna, indeosebi alimentara.

Cert este ca rata de schimb leu-dolar o stabileste piata, tinand seama de realitatile din acest moment: cata valuta e ceruta, cata valuta e oferita la schimb contra lei, cum evolueaza deficitul balantei de plati si rata inflatiei, ce tendinte au eficienta, productivitatea, PIB-ul si asa mai departe. Toti acesti factori influenteaza direct cursul valutar, determinand atat directia de mers si nivelul pana la care urca sau coboara, cat si momentul in care se produce o miscare sau alta. Daca decizia pietei ar fi convenabila tuturor jucatorilor, piata si-ar pierde unul dintre principalii factori de stimulare a eficientei: concurenta.

Si mai e ceva: moneda noastra, cainata si hulita acum, in ianuarie 2009, socotita slaba, anemiata chiar, purta cu numai doi ani in urma coroana pe frunte. Agentiile internationale anuntau, atunci, ca leul "a depasit in privinta vitezei de apreciere toate monedele europene". Pe ce se baza acest record? Desigur, sunt numeroase locomotivele ce au impins atunci leul inainte, asigurandu-i performanta. Dezinflatia continua era cea mai importanta. Politica monetara obtinuse insanatosirea monedei nationale, structurarea rationala a cantitatii de bani si echilibrarea puterii de cumparare a leului. Se ajunsese la o moneda stabila, care isi sporea puterea de cumparare. Taria monedei avea insa ca unitate de masura si cursul de schimb. Fusese mentinuta o rata leu-euro echilibrata, pe o piata stabila, fara a sfida insa nici realitatea, nici legile economice. Sigur, importanta era si oferta valutara. Romania o avea, chiar in exces. Desi erau probleme cu exportul. Erau vandute inca prea ieftin marfurile romanesti pe pietele externe. Apoi, din cauza ca marii exportatori, prudenti, vindeau valuta numai in doua situatii, cand erau fortati de scadentele datoriilor lor interne sau cand aveau prea multe surplusuri, apareau disfunctionalitati. Totusi, piata inregistra un nivel imbunatatit al ofertei valutare.

Fara indoiala ca ne-ar fi cazut bine si o balanta comerciala excedentara.

N-o aveam. Balanta noastra a fost si a ramas deficitara. Consumam si atunci mai mult decat produceam. Compensa insa contributia capitalului strain. Veneau tot mai multe investitii directe de capital. Plus banii romanilor calatori prin lume. Si mai era rezerva de valute liber-convertibile. Banca Nationala ajunsese la o rezerva record: cea mai mare din istoria Romaniei. Asadar, leul avea un sprijin solid. Ce ne mai lipsea? Ceva esential: produceam mai mult, de la o luna la alta, de la un an la altul, dar nu si mai bine. Unde se vedea asta? In primul rand in diferenta mare (in minus) intre ceea ce incasam noi la export si ce plateam pentru importuri. Si mai era oferta interna de bunuri si servicii, inca restransa.

Leul a urcat sustinut de reusitele din economie; si a coborat impins in jos de nereusitele din economie. Cursul de 3,1 lei pentru 1 euro, atat de mult invocat astazi, nu s-a dovedit a fi sustenabil. S-au razbunat in primul rand stradaniile de a urca prea mult veniturile. Fiindca, in aceasta privinta, functioneaza o lege economica de fier: daca salariile cresc fara a fi insotite de mai multa productivitate si mai multa eficienta, nu se mai poate obtine profit decat prin explozia preturilor. Prin inflatie, deci. Pe o astfel de cale degeaba se maresc salariile, pentru ca salariatul va cheltui in piata ce primeste in plus de la casierie.

De retinut ca nu au fost deloc multe creditele in valuta date de banci in timpul aprecierii excesive a monedei nationale. Important este insa altceva: ca leul a avut multe momente de apreciere, asa ca o mare parte a populatiei, care a luat credite in etapele de depreciere, a iesit in castig. Acum, cand leul se depreciaza, pierd toti cei care, sfidand avertismentele, s-au imprumutat in valuta desi sunt platiti in lei.