CRONICA DE TEATRU / Prea putin

Autor: Alice Georgescu 04.02.2009

Intre dardora festivaliera a toamnei si aceea, reinnoita, a primaverii, iarna pare sa devina, in Romania, un anotimp problematic (si) pentru teatru. In ciuda logicii si chiar a interesului specific, decembrie (cu multimea de sarbatori), ianuarie (cu asteptarea bugetului si alte emotii politice) si februarie (cu... ma rog, ce se mai nimereste) sunt luni de acalmie scenica, in care premierele se lasa asteptate, repetitiile curg domol, iar salile se umplu cu programarea reluarilor din stagiunile trecute. Intr-un asemenea peisaj molcom, anuntarea unei noutati face efect de bomba mediatica.



O astfel de bomba s-a detectat recent pe strada Constantin Mille (faimosul Sarindar interbelic), in agreabila sala a Teatrului Mic: Furtuna de Shakespeare, in regia Catalinei Buzoianu. Titlul piesei si numele regizoarei sunt, fiecare in parte, o garantie de (macar) interes si curiozitate pentru orice spectator si cu atat mai mult pentru spectatorii specializati, adica pentru cronicari; combinate pe un afis (si inca pe afisul Teatrului Mic, unde Catalina, cum ii spune toata „breasla", a realizat multe dintre montarile ei antologice), aceste doua „ingrediente" pot misca si muntii – dovada ca, in ciuda vremii urate, cu ploaie indesata si inghetata, sala era plina.

Furtuna, ultima, sau, oricum, una dintre ultimele piese ale lui Shakespeare, scrisa in anii 1610-1611 si considerata un fel de testament artistic al autorului, este un text care stimuleaza major imaginatia regizorala, intrucat nu doar ca imbina genial tragedia si comedia, dar are si un potential poetic si, deopotriva, filosofic apt sa permita rezolvari scenice cu adevarat spectaculoase. A monta Furtuna este, de aceea, pentru un regizor o provocare si, in acelasi timp, o tentatie irezistibila - atat de irezistibila incat nu i se poate impotrivi nici chiar atunci cand nu dispune de toate instrumentele necesare pentru a transforma provocarea in victorie. In acest punct, e vital (pentru toti) sa ne amintim ca teatrul este o arta colectiva, unde izbanda presupune conlucrarea armonioasa a foarte multor factori. Iar regizorul este numai unul dintre acesti factori, chiar daca decisiv.
Spectacolul de la Mic incepe – si continua un timp – absolut minunat. Scena, goala, e conturata pe linia fundalului de panouri mobile placate, pe o parte, cu oglinzi, panouri pe care sunt proiectate imagini ale valurilor marii (video: Tom Brandus, care semneaza si muzica); aceasta solutie scenografica extrem de simpla si apartinandu-i anormal de talentatului Dragos Buhagiar instaureaza atmosfera (necesara) de magie, lasand totodata spatiul sa respire si actorii sa se „vada" cu limpezime. Imaginea esentializata da, pe de alta parte, si dominanta „ideologica" a montarii, care propune o aducere la zi a conflictului, aducere la zi puternic sustinuta de noua traducere folosita (Ioana Ieronim), rece, seaca, dura aproape. (Cum, recent, m-am ocupat personal de o intreprindere asemanatoare, nu insist asupra acestui aspect; notez doar ca o rostire precum „Ia asculta, mai tradatorule!" mi se pare, totusi, extrema. Dar e posibil ca ea sa fie opera altor persoane decat traducatorul...) Revenind: in aceasta superba incinta ce sugereaza taramul miraculos al insulei unde s-a retras magul Prospero, aparitia actorilor – Prospero insusi (Mihai Dinvale), fiica lui, Miranda (Irina Radulescu, suava, ingenua, debuteaza fericit acum), prizonierul celest Ariel, intrupat cu umor, gratie si impecabil profesionalism de Rodica Negrea, si „Spiritul mamei", personaj imaginat de regizoare si incarnat de Valeria Seciu, care nici sa vrea si nu poate sa nu aiba farmec – densifica, parca, aerul si naste instantaneu vraja, mister, asteptare. Asteptarea scade in intensitate cu un grad in secventa urmatoare, cand intra in poveste curtenii naufragiati, fostii vasali ai exilatului Prospero; Dorin Andone, Ion Lupu, Petre Moraru si Papil Panduru, costumati in (aproximativ) militari britanici din colonii, fac tot ce pot pentru a sustine o lunga scena de conversatie la tensiunea ceruta, dar ceea ce fac nu este, din pacate, suficient. Spectacolul – in reprezentatia vazuta de mine, cel putin – aluneca la un nivel lipsit de interes si, mai rau, de tinuta in momentele urmatoare, cand prim-planul atentiei le revine servitorilor „continentali" Trinculo (Alin Mihalache) si Stefano (Alexandru Gatstramb) si „insularului" Caliban (Toma Cuzin), robul lui Prospero, pentru ca tinerii interpreti se misca bine, dar vorbesc rau, inexpresiv, fara gand si fara sa para ca pricep cu adevarat ce spun; aluneca si nu se mai ridica decat – sub altitudinea inceputului, insa – in final, pe replicile Spiritului mamei. Intre timp, spectatorii mai contempla „prestatii" actoricesti decente – Filip Ristovski (Ferdinand, printul „esuat" ce se va indragosti de Miranda), Liliana Pana (Sycorax, personaj extratextual materializat de regizoare), Domnita Constantiniu, Julieta Ghiga-Szonyi si Valentina Popa (zeitele-actrite: nu se intelege prea bine cine sunt si ce doresc ele) – insotite de roiul bine coordonat al „spiritelor" juvenile si asculta o muzica placuta, dar, pe alocuri, cu pondere inexplicabila in context. In ansamblu, senzatia este ca regizoarea a avut, initial, un gand, dar ca pe scena a iesit si se vede cu totul altceva decat si-ar fi dorit ea. Pentru Catalina Buzoianu, dar si pentru Teatrul Mic, este, cred eu, prea putin.