CRONICA LITERARA / O afacere tenebroasa

Autor: Andrei Terian 04.02.2009

Cu cateva zile in urma, Academia Romana si Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta au scos pe piata volumele V si VI din editia de Publicistica a lui G. Calinescu, ingrijita de un colectiv condus de catre Nicolae Mecu*. N-am nici o indoiala ca cele doua tomuri, care acopera perioada 1940-1947, vor starni numeroase discutii. Daca nu din alte motive, macar pentru ca ele cuprind majoritatea articolelor propagandistice aparute in ziarele si revistele pe care criticul le-a condus in primii ani postbelici.



 

 

Sunt niste probe care vor cantari greu in judecata postuma asupra lui Calinescu: pe langa ele, articolele conventionale pe care criticul le va produce in anii ’50-’60 par apa de ploaie. Si totusi, cum s-a ajuns aici?

Convertirea lui G. Calinescu la noua ideologie „democrat-populara" din deceniul cinci a constituit prilejul mai multor speculatii, criticul fiind privit fie ca o speta de oportunism cras, fie ca un naiv care a cazut victima unei istorii absurde. Ce-i drept, majoritatea datelor pledeaza in favoarea oportunismului (sau, cel putin, a adeziunii interesate); macar pentru ca inregimentarea s-a produs ferm si subit, fara sa fi fost anuntata de vreo actiune similara in anii anteriori. Insa acuzatiile ca lui Calinescu i-ar fi lipsit convingerile personale sau ca autorul marii Istorii a literaturii romane s-ar fi ghidat toata viata dupa o filosofie a oportunismului sunt aberante de-a binelea. Ca directorul Natiunii ar fi avut, apoi, ambitii politice nemasurate e iarasi discutabil, desi exista o marturie socanta in acest sens (astfel, intr-un articol din 1981, Serban Cioculescu scria urmatoarele randuri: „Intre cunoscuti, G. Calinescu nu se sfia sa se considere primus inter pares, nu numai din punct de vedere literar, dar si din acela politic, sa se doreasca premier, ca N. Iorga, si sa spuna: «Petru Groza sta pe locul meu»"). Probabil ca ambitiile, cate vor fi fost, au survenit pe parcurs. In orice caz, e greu de crezut ca G. Calinescu, care in perioada interbelica si in timpul razboiului nu manifestase nici o veleitate politica, sa fi fost cuprins dintr-o data, in august ’44, de vanitati civice. De aceea, o explicatie mai rezonabila cu privire la „angajarea" spontana a criticului in tabara comunista mi se pare aceea ca noul regim promitea sa-i ofere criticului mult visata stabilitate literara (deopotriva publicistica si universitara), care a fost dintotdeauna pentru Calinescu un motiv de umilinte si frustrari. De altfel, la mai putin de o luna de la „Eliberarea" din august 1944, criticului i se da pe mana un cotidian (Tribuna poporului, care apare pe 15 septembrie), pentru ca in anul urmator, pe 19 iunie, adica in ziua sa de nastere, sa fie numit fara concurs profesor titular la Literele bucurestene.
Fireste, privatiunile suferite in epoca anterioara explica doar, nu si scuza comportamentul deplorabil al lui Calinescu. Dar, dincolo de aceasta, o precizare trebuie facuta: pe cat de viciate ideologic sunt articolele sale de „atitudine" din perioada 1944-1947, pe atat de „pure" sunt textele propriu-zis critice publicate in primii ani postbelici. Astfel, discursul civic al directorului de la Tribuna poporului, Lumea si apoi Natiunea ramane, aproape fara exceptie, dezonorant. Atitudinea lui Calinescu fata de tot ceea ce insemna democratie liberala romaneasca (partide „istorice", personalitati publice, mentalitati) este de un cinism feroce, pozitia sa fata de noile forte politice venite dinspre Rasarit e de o servilitate strigatoare la cer, iar reactia sa la problemele Romaniei postbelice (etatismul tot mai amenintator, foametea din 1946 etc.) poate fi calificata, in cel mai fericit caz, drept iresponsabila.
Totusi, nu voi insista aici asupra acestor opinii – nu pentru a le minimaliza amploarea (dimpotriva, ele reprezinta una dintre treptele cele mai joase pe care s-a coborat vreodata un intelectual roman), ci pentru ca sunt convins ca se va insista doar asupra lor. Insa ceea ce mi se pare aici cu adevarat incredibil este ca, in primii ani postbelici, discursul critic calinescian ramane imun la presiunea politicului. Fireste, proaspatul profesor la Universitatea bucuresteana recita si el cu vehementa noile sloganuri ale vremii, aruncand cu pietre in „turnul de fildes" si facand lobby „culturii pentru masse". Dar, in realitate, asemenea poncife erau inca de atunci suficient de uzate pentru a mai putea comunica ceva; in schimb, nimic din entuziasmul „popular" nu razbate in textele critice calinesciene. Nici recentele perspective ideologice asupra literaturii, nici genialii scriitori sovietici, nici marii ganditori socialisti nu-i starnesc frisoane. Din contra, in toamna anului 1947, cand comunistii controlau practic toate parghiile politice si administrative ale tarii, Calinescu publica Istoria ca stiinta inefabila si sinteza epica, text in care reuseste nu doar performanta de a nu cita nici un ideolog comunist, dar si pe aceea de a discuta tezele lui Giovanni Gentile (doctrinarul fascismului italian) fara a se scandaliza la comanda.
Si inca: tot in toamna amintita, criticul va relua la Natiunea cronica literara (abandonata in 1938), act precedat de un Preambul in care directorul publicatiei isi reafirma punctul de vedere „estetic", cu trimitere directa la si mai ales impotriva tentativelor de intruziune a politicului in campul literaturii: „este absurd sa ne facem un criteriu din contrarierea convingerilor si simtirilor altora, de a declara o politica drept improprie pentru arta, proclamand astfel obligativitatea politicii contrare", afirma Calinescu, care ramane ferm convins ca „rostul criticii nu e acesta". „Critica – sustine autorul articolului – priveste viata in miscare si masoara cadenta pasilor. Pe ea o intereseaza realitatile si gresita e pozitia unui critic cand cu idealitatile sale vrea sa cenzureze idealitatile sincere ale altora. Asa cum in generatiile trecute au fost primite cu simpatie orientari liberale, unioniste, semanatoriste etc. fara ca gustul respectivelor epoci sa fi facut vreo confuzie intre hibrid si organic, asa si noi ca oameni suntem indreptatiti a spera ca idealurile noastre pot avea norocul sa fie cuprinse in sfera artei." Prin urmare, Calinescu promite ca va face in pagina a doua a ziarului pe care il conducea doar „critica pura, fara proces de intentii ideologice".
Nu e greu de sesizat discursul dublu pe care cel mai important critic roman din epoca l-a practicat in perioada 1944-1947. De altfel, Calinescu insusi a incercat in mai multe randuri sa ofere o justificare pentru dedublarea pe care a traversat-o in intervalul respectiv. „Ca om politic – se apara el in prefata Compendiului de istorie a literaturii romane (1945; ed. a 2-a 1946) – nu poti fi critic, ca critic nu poti fi om politic. Aceste doua ipostaze se separa. Desigur, acelasi om poate fi si una si alta pe rand, poate fi prieten de idei politice cu un autor si un nemultumit de literatura acestui autor; ori adversar politic al autorului si admirator al artei lui literare." Prin urmare, nu ar exista vreo incompatibilitate intre cele doua atitudini: „Lupta in strada si sederea in turnul de fildes sunt momente succesive si obligatorii, nicidecum antinomice. (...) Creatorul sta ziua, ca om, in tipetele cetatii, in soare, iar noaptea se suie in turn, sub luna." Si, mai departe: „Arta este o expresie a libertatii, prin definitie, caci ea nu accepta limitele istoriei. Ea ne invata a privi lucrurile de sus, ca pe niste fenomenalitati, in perspectiva uriasa a mortii. Arta garanteaza cea mai nobila dintre libertati: libertatea de-a fi, o ora pe zi, singuri si inactuali."
Asemenea pasaje ne indica explicatia cea mai plauzibila a comportamentului schizoid al lui G. Calinescu din perioada 1944-1947: probabil ca el isi inchipuia ca prin compromisurile sale politice isi va putea asigura independenta critica. Autorul Istoriei literaturii romane de la origini pana in prezent credea ca, prin obedienta sa ideologica absoluta si prin fervoarea activismului civic, va fi suficient de convingator pentru ca noii gardieni ai societatii sa-i permita sa-si desfasoare nestingherit, in celula sa, inofensivul joc cu margele de sticla care se presupunea a fi critica literara. Ceea ce, in ultima instanta, s-a si intamplat. Dar nu pentru mult timp. Insa epilogul acestei afaceri tenebroase il veti putea afla abia in urmatorul volum al seriei. Pana atunci, merita sa le cititi si pe acestea doua. In definitiv, din intalnirea cu o inteligenta vie (chiar si atunci cand aceasta e deturnata de la scopurile sale firesti) n-avem decat de castigat.

*) G. Calinescu, Opere. Publicistica, vol. V-VI (1940-1947), editie coordonata de Nicolae Mecu, Academia Romana – Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Bucuresti, 2008, c. 3.000 p.