INTERVIU / Ion Iovan: Cartea aceasta va patimi doar pe romaneste

Autor: Doina Jela 05.02.2009

Nominalizat de mai multi critici si confrati cum nu se poate mai credibili ai autorului (Daniel Cristea-Enache, Mircea Cartarescu, Stefan Agopian, Adriana Bittel) drept "cea mai buna carte a anului 2008", beneficiind de cronici entuziaste, in care apare din cand in cand termenul "genial", romanul lui Ion Iovan Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale se afla deja la a doua editie, dupa doar 6 luni de la aparitie. Si premiile pe 2008 inca nu s-au decernat.



 

 


 

 

 

- Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale, insotite de un inedit epistolar, au aparut la Bookfest 2008. Succesul de public si de critica ne-a luat pe nepusa masa si pe noi, si pe dvs. In ce va priveste, de ce ati fost surprins?

- In primul rand, de promptitudinea cu care Editura Curtea Veche, preluand manuscrisul, mi-a propus un contract in ianuarie 2008 si a tiparit rapid o lucrare relativ voluminoasa, de 550 de pagini. In al doilea rand m-a surprins reactia cititorilor, care au epuizat pana la sfarsitul anului doua transe din tiraj. Sa existe in Bucuresti atatia mateini? Fiindca, altfel, de ce ai compatimi in aceste vremi cu Mateiu Caragiale? Cu reactionarul Mateiu Caragiale, omul unei lumi asezate, nedornica sa tina pasul cu „graba vulgara si stricatoare" a Romaniei exproprierilor si votului popular. Tara asta, crede in carte Mateiu, are nevoie de oficialitati imperative, cu rang si valoare; democratia nu va face niciodata autoritate, mai spune el, fiindca ordinea nu vine din majoritate. Si inca altele, cam in raspar.
 

- Mateiu Caragiale, om politic? In doua vorbe, prin ce se distinge el la varsta de 50 de ani?

- Prin ceea ce si-a dorit: noblesse, sang froid, style. Traieste de peste un deceniu in casa cu un cat din str. Robert de Flers (astazi Luca Stroici) nr. 9A, alaturi de septuagenara Marica Sion, intr-o ambianta cu iz de apret si ceara. Prins intr-un ambiguu proiect de sorginte germana – unirea dinastica a Romaniei Mari cu Ungaria postimperiala –, vizeaza postul de ambasador itinerant al acestei Uniuni neslave, trudind totodata la carpirea mosiei de la Fundulea, pe care se incapataneaza sa o transforme intr-o seniorie de model silezian. Se indarjeste deci sa-si amelioreze continuu conditia; dar zice prin septembrie 1935: „Un tacam onorabil nu prea mai gasesti azi la masa unde atatia se infrupta – cu drept, fara drept. Mai mult fara drept... alesii vulgului imbaloseaza totul, ingretosand elita. Gandesc ca, fara doar si poate, Dumnezeu a creat mai intai elita. Ca, de fapt, a creat numai elita. Restul e din eroare". Si l-as mai cita o data pe amarul Mateiu: „Mi-e teama ca din viata mea nu se poate face roman; viata mea nu are deloc epica. M-am straduit sa fie asa... Dar, searbada cum pare, carte cu un singur personaj, as acorda biografiei mele decoratiile tuturor suveranilor". Mi-ar placea sa fiu sigur ca a plecat cu acest gand.
 

- Revenind la cartea in sine, in ce ordine ati scris cele trei sectiuni (falsul jurnal pe care multi cititori l-au crezut autentic, tot atat de plasmuitul epistolar si dictionarul dintre ele)?

- La inceput am inchipuit un roman „corect" – povestea lui Jean-Mathieu, fiu nelegitim al lui Mateiu Caragiale, nascut in iulie 1936, anul mortii acestuia. I-am creionat adolescenta provinciala in anii '50, tineretea si maturitatea ca emigrant pe meleag francez si aproape am definitivat partea finala, cand, la 55 de ani, se intoarce in Bucurestiul postrevolutionar. In aceasta faza, n-am putut scapa de gandul ca trebuie sa-mi legitimez eroul. Aparuse din neant inca un bastard Caragiale, al treilea, dupa Ion Luca si Mateiu. Solutia: sa reconstitui cateva zeci de pagini din insemnarile pierdute ale autorului Crailor de Curtea Veche. Material olograf neexistand, m-am raportat la asa-zisa „transcriere" a lui Perpessicius, singura sursa: pentru intreg anul 1935, putin peste cincizeci de randuri. N-am putut fi scurt, au iesit 350 de pagini. Care au umbrit aproape total textul cu care incepusem. Apoi, specificul notarilor intime (lapidaritatea, lipsa minimelor explicatii istorice etc.) au impus Indexul fiintelor, lucrurilor si intamplarilor, in total 150 de articole si alte o suta de nume vehiculate in jurnalul apocrif. Scrierea acestuia mi-a dat multa satisfactie.
 

- Cartea dvs. are o structura si o scriitura foarte la moda azi: continuari fictive ale operelor clasicilor, remake-uri etc. V-ati propus sa fiti trendy?

- Nicidecum. N-as putea scrie in siaj. Asa a iesit. Poate in subconstient m-au impins la fapta continuarile comise de extraordinarii mateini Radu Albala si Alexandru George la Sub pecetea tainei. Nu cred ca ei au vrut sa fie trendy. Pur si simplu au simtit ca vor sa faca asta si au facut. Numai ca eu sunt convins ca si ultima carte a lui Mateiu era incheiata. Discutia e mai larga.
 

- In cartea publicata acum cativa ani, chiar mai greu de incadrat decat aceasta, va ocupati tot de Mateiu Caragiale. De cand dateaza interesul dvs. pentru el? E o fascinatie? Ce vi se pare ca are extraordinar autorul Crailor de Curtea Veche?

- L-am intalnit pe Mateiu in Remember, intr-o vacanta din adolescenta mea provinciala, prin anii '50. Mult mai tarziu, dupa 1990, am ingrijit o editie a Crailor..., cuprinzand si pagini din jurnal, cu facsimile si cronologie. Am pus atunci principalul text matein si pe internet – posibil sa fie primul roman romanesc oferit online. Apoi am publicat eseul biografic Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy roman, incheiat de o cvasicompleta bibliografie. N-as vorbi de o fascinatie, nu de una oarba. Nu m-as considera matein. Veti fi surprinsa, doamna Doina Jela, sa descoperiti, cautand prin web, ce mateini pursange exista in afara listei oficiale, cam imbatranita. Adevarati mateini, religiosi. Eu nu sunt religios. Nu-l vad pe Mateiu Caragiale exclusiv cu boiul unuia dintre craii de Curtea Veche. Cartea ii da autorului o tinuta, o minte, apucaturi anume. Il osifica. Cred ca de aceea am scris Ultimele insemnari..., din disperare pentru omul Mateiu. Ce mi se pare extraordinar la el? Faptul ca este extra-ordinar. A fost acuzat ca e prea plin de el. Cum ar putea fi altfel omul inteligent? Cu o minte ca a lui nu poti fi decat plin de fiinta proprie. ~sta e lucrul firesc, nu sa-ti lasi sufletul cotropit de obraznice fantose. S-apoi, Mateiu considera ca fanteziile sunt esentiale in viata, ca fara ele existenta se taraste lamentabil. Desertaciuni, s-ar putea zice; dar merita sa vietuim fara desertaciuni? Pentru ce? Pentru vreun militantism oarecare, pentru amor, pentru ierarhie? Mateiu si-a hranit asiduu fanteziile – pacat ca a avut doar o bruma de avere. Si atat de putina vreme. N-a apucat nici macar sa se autoexileze.
 

- Eu nu am nici un dubiu ca Ultimele insemnari... este una din cele mai exportabile carti care s-au scris anii acestia in Romania. Dvs. ce credeti? Unde o vedeti tradusa? In ce conditii?

- Exportabila? Nu cred, va patimi doar pe romaneste. Nu o vad tradusa, textul fiind prea eliptic pentru intelegerea unui cititor strain de istoria noastra interbelica. Istorie politica si literara. Dar si sentimentul romanesc al fiintei, ca sa zic asa, are un rol aici. Prin nefastul sau balcanism. Craii de Curtea Veche, de exemplu, cand a suferit singura sa talmacire in franceza (Editions L'Age d'Homme, 1969),a ratat din titlu: Les Seigneurs du Vieux Castel! Unde s-a dus aroma desucheata, pusa de Mateiu pe crestetele lui Pantazi, Pasadia si Povestitorului, venind dinspre craii arnautului Malamos, cei care bateau Bucurestiul parasit de Grigore Ghica la 1770? Ultimele insemnari... ar avea nevoie si ele de subsoluri la fiecare pagina, ceea ce ar fi mai mult decat enervant, ar fi fastidios.
 

- In eseul biografic dedicat lui Mateiu, vi s-a reprosat ca erati nedrept cu tatal Caragiale. De pilda, cineva mi-a spus: „Daca i-ar fi dat fiului toti banii odata, acela si-ar fi luat de toti manusi albe si a doua zi ar fi venit sa ceara din nou". Simtiti ca aveti pur si simplu mai multe afinitati cu fiul sau chiar il socotiti mai bun decat tatal lui?

- Cred ca noi, cu totii, mai ales in imprejurarile prin care trece acum tara, am stabilit: nimeni nu e mai bun decat Caragiale batranul. In acea carte nu eu am fost nedrept cu „berarul", ci Mateiu. Avea motivele lui... Eu, neavand temei de ranchiuna, il iubesc peste poate. Cam dramuit, e drept, cu sponsorizarea bastardului sau, care considera vestimentatia la fel de importanta ca educatia. Mateiu iradia la Capsa o superba eleganta in mijlocul mototolitilor si agitatilor „plumitifs", pusi in fata eruditiei, calmului si a completului sau bleu-gris cu alb la batista, la manusi si la ghetre. Pe de alta parte: „Ion Luca, mon pere – n-ar fi tinut el jurnal! Cu lipsa lui de ideal, cu placerea lui pentru lumea de smecheri, nu si-ar fi prins in insectar, de bunavoie, viata. Macar ca de-abia asta l-ar fi facut scriitor. Asa, ramane ctitor de berarii". Inclusiv al marii berarii Romania, zic eu. Stand la o masa in colt, intr-o lume „a vulgaritatii de neoprit", cum ar spune Mateiu, creste in mine dorinta de a-mi cumpara de toti banii doar manusi albe.