PORTRET LITERAR / Cine este Mateiu Caragiale?

Autor: Ion Andreita 11.02.2009

Daca n-ar fi scris nimic pana acum – si nici de acum inainte –, Ion Iovan si-ar fi asigurat eternitatea alaturi de Mateiu Caragiale, prin insolita carte Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale, insotite de un inedit epistolar precum si indexul fiintelor, lucrurilor si intamplarilor (Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2008) si carticica Mateiu Caragiale, Portretul unui dandy roman (Editura Compania, Bucuresti, 2002) – un compendiu inteles nu ca un rezumat ulterior, ci ca o avertizare prealabila, necesara pentru ceea ce avea sa urmeze. Dar Ion Iovan isi avea/isi are, deja, opera sa, care-i asigura dreptul la perenitate. Am in vedere volumele de versuri Dupa-amiaza unei clipe si Rezervatia naturala, precum si romanele Comisia speciala, Impromptu si Ultima iarna – si ma intreb acum, dupa lectura „ciclului matein", daca nu cumva aceasta opera personala prevestea, ea insasi, ceea ce avea sa urmeze.



 

Volumul Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy roman reconstituie, in mai putin de 170 de pagini, o biografie redactata nervos, lapidar, subtil-malitios, de parca si-ar fi dictat-o, din iatacul unei stele mandre si singuratice, insusi Mateiu. Cartea se deschide cu o falsa prefata: Pe cine stanjeneste Mateiu Caragiale? („Aventura jurnalului"; „Soarta agendei"; „Epistolarul") – careia i-ar fi stat bine si intr-o addenda la Ultimele insemnari… – in care Ion Iovan se delimiteaza de ceilalti exegeti mateini, polemica sesizabila si pe parcursul lecturii, mai ales in final. O bibliografie cuprinzatoare, atasata la sfarsitul cartii, atrage atentia asupra trudei din care s-a nascut aceasta limpezime de cristal a nararii.
Ultimele insemnari…, un tom masiv, 550 de pagini, cuprind, in ordine, jurnalul (356 de pagini) „tinut" de Mateiu in ultimii doi ani de viata (1935 si 1936, pana in ziua de 16 ianuarie; in noaptea spre 17 murind); un index (164 de pagini) lamuritor in privinta numelor de locuri, persoane, evenimente despre care se fac referiri in jurnal; un epistolar (30 de pagini) dezlegator al multor „enigme", cu actiunea dusa pana in clipa prezenta.
Sigur, se pot face multe adnotari pe marginea acestei carti speciale – care de care mai interesanta, mai importanta si, poate, cu toatele necesare – intr-o cercetare critica de specialitate, mai mult sau mai putin detaliata. Multe se pot spune, de asemenea, despre ciudatul erou al cartii: inconfundabilul Mateiu. In ceea ce ma priveste, nu aceasta este ambitia mea. Exista critici bine structurati pentru astfel de treburi. Intentia mea este aceea de a face doar unele observatii, incercand sa aflu un raspuns mai putin obisnuit la intrebarea din titlul acestor randuri: Cine este Mateiu Caragiale? Voi observa, mai intai, ca multi, poate cei mai multi dintre exegetii mateini l-au vazut/inteles, continua sa-l perceapa/priceapa aidoma lui Perpessicius: „Pe Mateiu Caragiale l-am zarit, in putinele prilejuri ale cunostintei noastre, oarecum de pe celalalt trotuar. De pe celalalt taram, incat n-ar fi asa de impropriu spus, pana intr-atat omul era distant, sobru, grav si taciturn". Ion Iovan a trecut pe trotuarul pe care se afla Mateiu, au mers impreuna, au vorbit, au convorbit. Si se pare ca s-au inteles; de la scriitor la scriitor, chiar daca autorul Crailor nu-si vedea prea bine confratii (avea, totusi, sentimentul unei blande aprecieri pentru unii, dupa criterii numai lui cunoscute). Ion Iovan il insoteste cu pretuire si admiratie sincera, pe tot parcursul calatoriei lor, cu edificatoare trimiteri in trecut. Un trecut in care se nastea, se alcatuia portretul unui dandy, cu toata recuzita de rigoare – atingand clipa suprema pe care o presimte Baudelaire: … „un soare in amurg… superb, fara caldura si plin de melancolie"; dar si standardul terestru pe care il surprinde Barbey d’Aurevilly: „Am fost uneori in viata foarte nefericit, dar niciodata nu mi-am parasit manusile albe". De aici, o anumita rigoare – de la aniversari onomastice si ale zilei de nastere, pana la cele ale datelor cand a primit diferitele (mult ravnite) distinctii. Tot de aici, insa, si stradania de schimbare a identitatii; uneori izbutita oficial – loc de nastere; Tusnad, mama „pitesteana" stabilita la Viena – alteori inscrisa pe un blazon inchipuit: conte de Karabey (Karabetz). In legatura cu aceasta ultima ambitie, avea si predecesori: Hasdeu, Duiliu Zamfirescu si insusi socrul sau, George Sion, care pretindea ca se trage din Han Gherei, un tatar boierit de Stefan cel Mare (desi, in realitate, era fiul serdarului Ionita Sion).
Ion Iovan intelege bine aceasta personalitate complexa, paradoxala si reconstituie, in numele lui Mateiu, ca un frate geaman, drumul parcurs impreuna. (In paranteza fie spus, mai exista un personaj – discret-sugestiv-insistent urmarit in carte – care ar putea face acest lucru: este motanul Calimach, banuit de puteri miraculoase, asemenea fratelui sau din romanul „Maestrul si Margareta", de Bulgakov).
Dar sa observam si cealalta fata a medaliei. Odata, intrebat cine este „Madame Bovary", Flaubert a raspuns: „Doamna Bovary sunt eu". La noi, intr-o alta ordine de idei, Caragiale insusi i s-a destainuit lui Paul Zarifopol, in legatura cu eroul Rica Venturiano: „Ma, Rica sunt eu" – existand suficiente marturii care valideaza aceasta afirmatie. Cred ca nu gresesc prea mult cand afirm, la randul meu, ca Ion Iovan este Mateiu Caragiale. Este o posibila cheie a intregului demers.
 

P.S.: Citesc cu stupoare in ultimul supliment literar-artistic al ziarului Cronica Romana (nr. 12/16 octombrie 2008; oare, din ce cauza sa-si fi incetat, apoi, aparitia?) o cronica literara („Jurnalul" „bastardului lui Caragiale") la cartea lui Ion Iovan, in care criticul Aureliu Goci ataca abrupt ideea placutei surprize de a se fi intalnit, astfel, cu originalul Jurnal al lui Mateiu, considerat pierdut. Incantat pana la fascinatie ca are in mana o astfel de carte, Goci nu conteneste cu laudele la adresa Jurnalului: „…o carte dinamica, excelenta" (…) „literatura diaristica la cel mai inalt nivel, nu numai ca ii dubleaza sau chiar ii tripleaza opera sa de mici dimensiuni, dar o si mentine la nivelul superior semnificant si misterios, si chiar esoteric, sub pecetea tainei" (…) „Mateiu I. Caragiale revine in actualitatea literara… cu Jurnalul sau, valoroasa opera de rezistenta" – si citatele pot continua.

 

In paralel, criticul literar Aureliu Goci ataca dur, cu aceeasi fervoare, calitatile critice ale asa-zisului ingrijitor de editie Ion Iovan – note, subansamble, tehnici, toate la indemana exclusiva a unui filolog. Atacul merge pana la… baioneta, Goci inotand cu placere nedisimulata si emfaza grosolana in sangele presupusului sau adversar.

Doua sunt directiile care fac din criticul literar Aureliu Goci, cel putin in cazul de fata, un ins in afara literaturii. Din punct de vedere deontologic, gestul infatuatului critic este dezonorant: nu se improasca partenerul de discutie cu astfel de invective grosiere si gratuite. Din (strict) punct de vedere profesional, gestul mult-prea-plinului-de-sine critic este descalificant: a confunda o opera „a la maniere de" cu opera propriu-zisa nu poate fi iertat nici unui incepator, darmite unui „mester" cu peste 30 de ani vechime in „meserie". Caci aceasta este lucrarea lui Ion Iovan: un jurnal apocrif, atribuit lui Mateiu I. Caragiale. Daca Goci ar fi obisnuit (macar) sa citeasca si ce (mai) scriu confratii de la alte publicatii – un exemplu, Memoria lui Mateiu Caragiale, cronica la aceeasi carte, semnata de Cosmin Ciotlos in Romania literara din 27 iunie 2008 – ar fi scapat de aceasta simpla, dar teribila capcana.
 

Cat priveste laudele pe care Aureliu Goci, cu buna credinta, le exprima la adresa Jurnalului, acestea nu fac decat sa sporeasca meritele lui Ion Iovan, despre care Cosmin Ciotlos spune, in finalul cronicii sale: „Ion Iovan a dat o carte care impune, chiar si acum, aristocraticul gest al palariei ridicate!".

 

In imagini: 1. Mateiu I. Caragiale; 2. Un desen al autorului la Craii...; 3. Mateinul Iovan