CRONICA DE TEATRU / "Molto gran impressione" la TNB – un trecut care nu spune nimic

Autor: Cristina Modreanu 19.02.2009

Revizitarea trecutului e un exercitiu pe care modernii si postmodernii l-au facut dintotdeauna, cu rezultate uneori remarcabile. Motivat in sine, exercitiul devine futil atunci cand "vizita" e numai una de circumstanta, facuta fiindca "da bine" sa scoti trecutul din sertar sau, si mai rau, doar pentru ca un teatru are in programul sau un proiect in acest sens – fie el si Teatrul National din Bucuresti.



Dupa ce a contribuit pentru acest proiect al Nationalului bucurestean cu o excelenta dramatizare dupa "Sanziana si Pepelea" de Vasile Alecsandri, actorul Dan Tudor, de mai multa vreme reconvertit la regie, revine de data asta pe scena mare a aceluiasi teatru cu un spectacol care, desi numit "Molto gran impressione", nu produce nici o revelatie. Dimpotriva, te lasa cu sentimentul ca trecutul ne apasa ca o piatra de moara, tocmai fiindca suntem mult prea legati de el si incapabili sa ne detasam si sa-l privim critic.

Prima problema a spectacolului este chiar scenariul sau, alcatuit de Romulus Vulpescu, un excelent om de litere, care stapaneste limba romana, cu toate contorsiunile ei de ieri si de azi, insa o persoana complet straina de regulile dramatizarii, care a elaborat aici o insiruire de replici si scene parca lipite cu un scotch ce sta permanent sa cada. Nu se stie daca mesajul trimis de autorul scenariului este ca textele alese de el din opera unor autori de secol XIX – Costache Faca, Costache Caragiali si Matei Millo – mai sunt valabile si azi, fiindca vocea lui, vocea contemporana, nu se aude in nici un fel. "Numeroasele stangacii care tradeaza varsta frageda a dramaturgiei romanesti" (dupa cum le numesc analistii acestor autori citati in caietul program) nu sunt in vreun fel reparate aici, ba, dimpotriva, lor li se adauga "numeroase stangacii" ce tradeaza fie lipsa de interes a scenaristului de a se implica mai mult in scenariul sau, fie lipsa de timp pentru o mai atenta elaborare a spectacolului, fie lipsa de idei care sa sprijine o credibila integrare a fragmentelor intr-o demonstratie coerenta.
Spectacolul nu spune, de fapt, nimic, ci lasa numai vorbele stramosilor dramaturgiei sa ajunga la publicul din 2009, dand de inteles ca teoriile acestora – fie ele despre "pericolul occidentalizarii", fie despre "impilarea actorilor romani de catre impresarii straini" ar fi valabile si azi, prin urmare demne sa ne faca sa ne revoltam dupa ce mai intai am ras. Adevarul este ca, lasand la o parte talentul unora dintre actori (energia incredibila, frumusetea si capacitatea de miscare a actritelor Ilinca Goia, Monica David, Ileana Olteanu, sau verva unor tineri actori precum Afrodita Androne sau Razvan Oprea), diatribele impotriva "strainatatii" sau cele demascand pe un ton apocaliptic "pierzania" care ii asteapta pe tinerii ce nu mai stiu de traditii par sa faca parte dintr-un discurs al liderului partidului Romania Mare. Si devin din hilare aproape inspaimantatoare de la un punct incolo, fiindca intelegi ca mai sunt si azi romani care adera la aceste idei, desi a trecut mai bine de un secol de cand ele au fost "elaborate". De altfel, directia nationalista e ilustrata si de o scena avand in centrul ei un conflict (mai exact bataie) intre doi tarani, unul roman, celalalt ungur, ajunsi pe scena ca sa aduca stirile si sa ajute la tinerea lampilor deasupra capetelor actorilor. La final, cand sufleorul Boian (un Mircea Albulescu tinut mai degeaba tot timpul in scena) iese la rampa si scoate din buzunar o sticla de bautura, nu mai surprinde pe nimeni ca aceasta este legata cu o panglica tricolora.
Nici o inventivitate la nivel de regie, cu slabe partituri actoricesti, cu un mesaj confuz si anacronic si unele dintre cele mai urate costume de epoca pentru femei pe care le-am vazut de multa vreme: asa arata al doilea spectacol din programul "Teatru nou cu piese vechi", altfel o initiativa de laudat a TNB. Doar ultima imagine, iesirea actorilor din scena inspre adancimea acesteia (inchisa pana atunci pentru un joc minim, in fata cortinei), inteligent luminata, aduce o umbra de metafizic unui spectacol altfel dominat de un umor gros obtinut din gaguri de tip TV.
Cand am iesit din sala, stand la coada la garderoba, mi-au lovit auzul fragmente de conversatii – despre cat de greu e sa parchezi ca sa vii la National, despre problemele facute de centralele electrice de apartament, despre numirile abuzive de directori in scoli etc. – dar absolut nici una nu avea nimic de-a face cu ceea ce oamenii vazusera pe scena. Pentru ca cel mai trist e ca "Molto gran impressione" este exact genul de "show contemporan" – cu sclipici, vedete, dans si antren, care va umple sala mare a nationalului, desi nu are de fapt nimic esential de spus spectatorilor sai.