CONCERT / Cu sau fara Stradivarius, sunetul e omul

Autor: Virgil Oprina 03.03.2009

In jurul instrumentelor celebre, noile legende se concretizeaza prin strategii de marketing. Se creeaza astfel evenimente in cadrul carora se face de multe ori abstractie de elemente importante de continut, cum ar fi – de exemplu – valoarea reala, de moment, a solistului. Altfel spus, cei mai multi se multumesc doar sa vada instrumentul, urmarind mai putin sa se intâlneasca cu sunetul lui.



 

 
Cea mai recenta prezenta la Ateneul Român a lui Liviu Prunaru a insemnat, din fericire, o totala abatere de la regula, tipic nationala, de altminteri. Concertul s-a „bucurat" de aceeasi publicitate ca oricare alt concert de stagiune, cât despre instrumentul pe care solistul urma sa interpreteze Fantezia scotiana de Max Bruch... aproape nicio mentiune. Asta a facut ca, pe de o parte in sala sa se afle publicul obisnuit, imbogatit – dar nu peste masura – de admiratorii, sau chiar cunoscatorii artei violonistice a artistului român. In pozitia sa de concertmaestru al orchestrei Conzertgebouw Amsterdam – recunoscuta ca una dintre cele mai valoroase din lume – Liviu Prunaru este fericitul utilizator al unei viori Stradivarius aleasa dintre mai multe, dupa indelungi cautari. Venit dupa o prodigioasa cariera solistica realizata pe o vioara Andrea Guarnieri, solistul semnala intr-un interviu faptul ca trecerea la vioara Stradivarius este echivalenta cu intrarea intr-o alta lume sonora, estetica, afectiva.
Un pas pe care Liviu Prunaru si l-a asumat cu o patima greu de descris. Tocmai de aceea, cel care de-a lungul carierei sale inceputa la Craiova pe un instrument chinezesc si continuata apoi pe alte instrumente de valori si conditii foarte diferite, a redemonstrat in sala Ateneului intr-o maniera de mare maestru ca sunetul e omul. Iar daca omul este frumos iar instrumentul este un Stradivarius, atunci rezultatul nu poate fi decât unul tulburator. O experienta estetica despre care este greu sa povestesti dupa ce ai trait-o.
Artisti care sa interpreteze pe viori ale marelui cremonez au mai fost, mai ales in ultimii ani, pe scenele sau chiar pe... patinoarele noastre. Ei au lasat impresii care au ramas mai mult, mai putin sau deloc in constiinta publicului. Ceea ce a aratat insa Liviu Prunaru prin intermediul Fanteziei Scotiene a fost – peste forta – stralucire si perfectiune „á la Haifetz". A fost noblete intelectuala, bucurie in fata muzicii si, deloc in ultimul rând, o dragoste totala pentru Vioara.
Au existat poate spectatori inhibati de perfectiunea tehnica cu adevarat uluitoare a solistului, care poate nu a lasat loc si pentru perceptia laturii afective, sentimentale, omenesti a interpretarii, pentru cei neavizati de forta sa interioara. Este vorba de o trasatura care nu razbatea din limbajul corporal, maiestuos, retinut, impecabil, ci mult mai mai mult din rezultatul sonor. Cu atât mai mult indraznesc sa ii invit pe acestia sa nu rateze evolutiile viitoare ale lui Liviu Prunaru pe scenele din tara pe care apare periodic, cu generozitate.
Ceea ce a ramas a fost sunetul si artizanul sau. Pentru ca de fapt asa suna un Stradivarius. Stralucitor, unic, generos, direct. Adevaratul sunet-rege, al reginei instrumentelor.