Opinie Sorin Paslaru din martie 2009: Pana nu intra legiuitorii "cu barda" in banci, nu se va schimba nimic

Bursele mondiale au fost in picaj iarasi la sfarsitul saptamanii trecute. Pietele financiare nu gasesc inca nimic de care sa se sprijine, in pofida unui nou presedinte in Statele Unite, a noului sau plan, in pofida angajamentelor Chinei de a cheltui dublu pentru relansare economica, in pofida reducerii drastice a dobanzilor la credite de catre Banca Centrala Europeana si de catre Banca Angliei.
Mai mult, desi bancile centrale au injectat sute de miliarde euro in sistemele bancare incepand din iulie 2007, cateodata in doze soc, peste tot se vorbeste in continuare de criza de lichiditate.
Inclusiv in Romania, unde, precizeaza unele banci, ar fi criza de lichiditate la nivel de piata (oficialii BNR afirma contrariul), nu si la nivelul lor, individual.
Din pacate, de aproape doi ani de cand cuvantul "subprime" a inceput sa infricoseze lumea financiara, nicio schimbare majora nu s-a produs la nivelul reglementarilor bancare, contabile, de audit sau a celor de concurenta. Dimpotriva. Despre ajutorul de stat dat unor banci din Europa de Vest nu s-a pus nicio clipa problema ca ar putea fi impotriva regulilor de concurenta.
Desi publicatiile economice de top din Europa de Vest si Statele Unite au pus criza subprime pe seama abuzurilor - ale bancilor, ale brokerilor de credite, ale clientilor - faptul ca nimeni nu a fost condamnat pentru ca ar fi incalcat legea pana acum creeaza o mare incertitudine: cine este vinovat, cine a provocat aceste daune? Cine este responsabil?
Primele semnale ca ar putea fi vorba de o schimbare in inima sistemului, la nivelul reglementarilor si al impartirilor care par "naturale" dupa ani de liberalizare financiara, au aparut abia saptamana trecuta.
Paul Volcker, fost presedinte al Rezervelor Federale - Banca Centrala a SUA, a evocat posibilitatea ca bancile comerciale, cu activitate de economisire si de creditare, sa fie separate de bancile de investitii. Cu alte cuvinte, bancile comerciale sa se ocupe doar de credite si depozite pentru companii si persoane fizice, nu si de investitii pe burse.
O banca are acum trei activitati principale. Prima activitate si cea mai consistenta - luarea de depozite si darea de credite, atat catre companii si persoane fizice, cat si catre alte banci. A doua - vanzarea si cumpararea de valuta - catre clienti si catre alte banci, iar a treia cumpararea si vanzarea de titluri de valoare - actiuni, obligatiuni sau produse derivate.
In Romania, fiecare din aceste operatiuni poate fi facuta de entitati juridice distincte, dar la o anvergura mult mai redusa: cooperativa de credit sau institutiile financiare non-bancare, care pot da credite dar nu fac tranzactii valutare sau cu actiuni, casele de schimb valutar, care cumpara/vand valuta, dar nu pot da credite si nici nu pot cumpara/vinde actiuni si companiile de brokeraj de pe bursa care cumpara/vand actiuni, dar nu pot da credite si nici cumpara valuta.
O banca reuneste insa toate aceste activitati, iar in expunerea sa pe un risc (adica printr-un contract de credit, prin achizitia unor titluri de valoare sau a unor valute) se sprijina pe toata activitatea sa.
Mai mult, grupuri financiare gigant ca ING sau AIG au si companii de asigurari, care la randul lor atrag sau plaseaza fonduri.
Problema este ca asumarea unor riscuri foarte mari intr-o divizie, care se poate solda cu pierderi imense in cazul aparitiei unor distorsiuni teribile cum sunt cele de acum, scufunda intreaga companie, care este expusa integral. Cu alte cuvinte, traderul de la Societe Generale care i-a provocat bancii o pierdere de 5 mld. euro anul trecut nu ar fi putut sa o faca daca in spate banca nu ar fi avut zeci de miliarde de euro depozite atrase de la populatie.
De asemenea, dificultatile de la AIG ar fi fost provocate, conform relatarilor presei internationale, de divizia de investitii, si nu de activitatea propriu-zisa de asigurare. La fel, ING a ajuns la mana statului olandez din cauza investitiilor Alt-A, o serie de titluri americane impachetate ca sigure, cu un randament atragator, dar care s-au prabusit din cauza crizei subprime.
Coeficientii de lichiditate si solvabilitate fiind calculati global, jucatorii pariaza pe pietele valutare si de actiuni cat le permit toate resursele bancii, deci si cele obtinute in schimbul unor randamente modice, dar care cauta siguranta depunerii. La sfarsitul zilei banca/grupul financiar trebuie sa se incadreze in anumiti parametri, in care depozitele atrase de la asa-numitii clienti pasivi, care vor mai multa siguranta decat randament, joaca rolul cheie.
Astfel, depozitele mici, dar multe ale unor companii sau persoane fizice sunt puse in pericol de traderii care le utilizeaza ca parghie, ca leverage pentru a obtine profituri pe pietele valutare si de actiuni care de multe ori se datoreaza mai mult iutelii de mana decat analizei fundamentale.
Cu cat leverage-ul este mai mare, cu atat potentialul castig sau pierderea este mai mare, iar leverage-ul este dat, de fapt, de vestitul OPM - "other people's money".
De aici intrebarea: este corect ca depozitele celor care nu vor decat o siguranta a banilor si un randament minim sa fie puse in pericol de asumarea unor riscuri atat de mari incat, iata, este nevoie de interventia statului pentru salvarea sistemelor financiare?
Propunerea lui Paul Volcker, acum consilier al presedintelui Barack Obama, de a reveni la impartirea in banci comerciale - banci de investitii ar putea fi prima dintr-o serie de schimbari drastice in legislatia bancara.
Din lipsa de curaj sau din dorinta de a nu iesi din rand, nimeni nu a propus ceva asemanator pana acum. Puterea este (inca) la cei care au banii, chiar daca au fost nevoiti sa apeleze la puterea politica cand erau in pericol sa cada.
Interesant este ca aceasta prima schimbare a fost propusa de o persoana de 82 de ani. Semn ca tot cei care au trecut printr-un razboi au cele mai mari rezerve de bun-simt.