CRONICA DE TEATRU / Intoarcerea Catalinei Buzoianu (I)
Autor:
Cristina Modreanu
17.03.2009
Pentru cine se intreaba, Catalina Buzoianu n-a fost, de fapt, plecata nicaieri. Numai ca, timp de cativa ani buni, prezenta ei pe scenele romanesti a fost destul de rara, dar mai nou – mai exact din toamna trecuta si pana acum, in martie – se poate vorbi despre o noua, serioasa, „descindere" a unuia dintre cei mai creativi regizori romani. La Comedie se joaca „Ioana si focul" de Matei Visniec, pentru care Dorina Chiriac tocmai a fost nominalizata la Premiul UNITER pentru cea mai buna actrita, la Teatrul Mic a intrat in repertoriu spectacolul cu piesa Furtuna de W. Shakespeare, iar la Nationalul din Cluj a avut loc la inceput de martie premiera cu piesa Cand noi, mortii, reinviem de Ibsen.
Revenirea Catalinei Buzoianu a fost marcata ceva mai devreme, in stagiunea 2006-2007 de la Teatrul National din Timisoara, unde regizoarea a dramatizat Nostalgia lui Mircea Cartarescu, semnand spectacolul numit Visul, jucat cu succes atat in tara, cat si in afara acesteia (turneul la Marsilia a adus multe aplauze trupei teatrului, aproape in intregime implicata in spectacol). Au urmat apoi noi invitatii care au readus-o pe cunoscuta creatoare in prim-planul vietii teatrale, unul dintre cei mai prezenti regizori ai stagiunii in curs. De unde si acest articol in doua parti.
Spectacolele Catalinei Buzoianu – indiferent cat de reusite sunt – au ceva in comun, ceva ce se defineste printr-o respiratie ampla, generoasa, o zona ludica deosebit de puternica, o poezie a grupului, in care identitatile se pot schimba rapid, aruncate de la unul la altul de performerii solidari, precum mingile in jocul copiilor.
In putine spectacole am vazut aceasta bucurie a actorilor de a (se) juca, de a incerca parca in gluma hainele personajelor, pentru a observa apoi, vizibil uimiti, cum jocul devine serios. Distanta pe care o iau interpretii de rolurile lor e un exercitiu aproape nelipsit din spectacolele acestei regizoare si totusi, aceasta distanta nu e de natura brechtiana (sau nu integral), ci are o componenta postmoderna. Catalina Buzoianu era in ton cu vremurile inaintea valului din cultura romana care a luat in brate, uneori fara discernamant, postmodernismul, aplicandu-l la orice. Nu intamplator, regizoarea a cunoscut succesul mai ales cu marile ei dramatizari dupa romane celebre – am citit despre spectacolul ei dupa Maestrul si Margareta de Bulgakov, dar am avut si norocul sa vad dramatizarile dupa Fuga de Bulgakov, Patul lui Procust de Camil Petrescu, Levantul de Mircea Cartarescu, Lolita de Nabokov in anii 90. In toate se vedea 
aceasta calitate a regizoarei de a desprinde esenta din paginile cartilor stufoase, de a decupa acele intamplari cu potential dramatic si de a le repune la un loc, intr-o operatie pe cat de dificila pe atat de laborioasa – precum reconstituirea unui puzzle.
aceasta calitate a regizoarei de a desprinde esenta din paginile cartilor stufoase, de a decupa acele intamplari cu potential dramatic si de a le repune la un loc, intr-o operatie pe cat de dificila pe atat de laborioasa – precum reconstituirea unui puzzle. Un alt lucru pe care spectacolele Catalinei Buzoianu il au in comun este usurinta cu care regizoarea coordoneaza un numar de obicei mare de interpreti, reusind sa-i puna pe toti in valoare, sa le gestioneze corect creativitatea. Ironic postmodern (din nou) in aproape toate aceste spectacole regizoarea are un dublu pe scena, in persoana unui actor care tine „fraiele" jocului, o replica a creatorului ramas in umbra.
Revenind la cele mai noi premiere semnate de Catalina Buzoianu, m-as opri mai intai asupra productiei cu Furtuna, spectacolul care readuce Teatrul Mic „in randul lumii", dupa cativa ani de deriva, uneori grotesca (vezi spectacolul semnat de insusi directorul teatrului, Florin Calinescu – Razboiul cu Troia nu se face, un monument de prost-gust).
Cu o traducere noua, de care era vitala nevoie, semnata de Ioana Ieronim si un decor puternic vizual si foarte dinamic, alcatuit din panouri mobile, cu o fata destinata proiectiei si cealalta functionand ca o oglinda, si cu o „punte" ce traverseaza intreaga sala (decor semnat de Dragos Buhagiar), spectacolul e o creatie moderna, foarte vie. Nu insa una intrutotul reusita si asta din cauza „rezervelor" actoricesti deteriorate in timp ale Teatrului Mic, situatie pe care nu o poate repara un singur regizor, ci numai colaborarea constanta a actorilor cu autori profesionisti de spectacole.
Nascut in conditii de avarie, din punct de vedere al resurselor actoricesti, spectacolul este, totusi, o constructie solida, in care cunoscuta piesa a lui
Shakespeare isi gaseste o lectura proaspata, nu lipsita de umor. Acesta se regaseste fie in tratarea unor personaje – Caliban si marinarii naufragiati sunt figuri caricaturale, al caror profil e imprumutat din scheci-uri TV – fie prin neasteptate schimbari de reactie – un personaj incepe sa-si cante replicile, alte cateva, mai exact asistentii lui Ariel, devin, prin coregrafie, obiecte - in cazul de fata bustenii din padure (coregrafie Malina Andrei, Sandra Mavhima). Cateva aparitii sunt cu totul neasteptate, nu numai Sycorax, mama lui Caliban (Liliana Pana), care ia forma unei femei in costum oriental, bolborosind blesteme, ci si... spiritul mamei tinerei Miranda (un debut irelevant – Irina Radulescu), care pare ecoul replicilor lui Prospero si sursa de inspiratie a gandurilor fetei. In interpretarea Valeriei Seciu, acest nou personaj incepe prin a nedumeri, uneori ingreunand ritmul spectacolului, dar are o mare doza de poezie, iar in final, cand apare pe scena pentru a spune celebrele replici ce incheie piesa Furtuna: „Suntem facuti din materia viselor..." intelegi ca aceasta umbra alba simbolizeaza legatura noastra profunda cu lumea nevazuta de dincolo. Daca cineva merita insa o lauda fara rezerve in acest spectacol greoi din punct de vedere al interpretarii, aceasta este actrita Rodica Negrea. Ea face un Ariel plin de viata, dar si de ezitari, privind cu indulgenta deciziile stapanului si comentandu-le cinic. Un Ariel ale carui elanuri sunt uneori oprite de „amintirea corpului", care nu mai face fata multelor incercari la care e supus pentru a juca festa complexa pusa la cale de Prospero. Un Ariel ce cade pe ganduri, aceasta fiind principala caracteristica ce-l deosebeste de restul celor ce populeaza insula cu agitatia lor.
Shakespeare isi gaseste o lectura proaspata, nu lipsita de umor. Acesta se regaseste fie in tratarea unor personaje – Caliban si marinarii naufragiati sunt figuri caricaturale, al caror profil e imprumutat din scheci-uri TV – fie prin neasteptate schimbari de reactie – un personaj incepe sa-si cante replicile, alte cateva, mai exact asistentii lui Ariel, devin, prin coregrafie, obiecte - in cazul de fata bustenii din padure (coregrafie Malina Andrei, Sandra Mavhima). Cateva aparitii sunt cu totul neasteptate, nu numai Sycorax, mama lui Caliban (Liliana Pana), care ia forma unei femei in costum oriental, bolborosind blesteme, ci si... spiritul mamei tinerei Miranda (un debut irelevant – Irina Radulescu), care pare ecoul replicilor lui Prospero si sursa de inspiratie a gandurilor fetei. In interpretarea Valeriei Seciu, acest nou personaj incepe prin a nedumeri, uneori ingreunand ritmul spectacolului, dar are o mare doza de poezie, iar in final, cand apare pe scena pentru a spune celebrele replici ce incheie piesa Furtuna: „Suntem facuti din materia viselor..." intelegi ca aceasta umbra alba simbolizeaza legatura noastra profunda cu lumea nevazuta de dincolo. Daca cineva merita insa o lauda fara rezerve in acest spectacol greoi din punct de vedere al interpretarii, aceasta este actrita Rodica Negrea. Ea face un Ariel plin de viata, dar si de ezitari, privind cu indulgenta deciziile stapanului si comentandu-le cinic. Un Ariel ale carui elanuri sunt uneori oprite de „amintirea corpului", care nu mai face fata multelor incercari la care e supus pentru a juca festa complexa pusa la cale de Prospero. Un Ariel ce cade pe ganduri, aceasta fiind principala caracteristica ce-l deosebeste de restul celor ce populeaza insula cu agitatia lor. Spectacolul de la Teatrul Mic are drept prima calitate reconstituirea unei magii care este atat de proprie teatrului, esentei acestuia. Cand proiectiile video si muzica (Tom Brandus) te poarta fie in mijlocul furtunii, fie in inima junglei, cand zgomotele si imaginile iti dau senzatia ca esti transportat si te fac sa uiti ca esti intr-o sala de teatru, se cheama ca una dintre misiunile teatrului, aceea de a ne oferi o evadare intr-o alta lume posibila, este implinita.