CRONICA DE TEATRU / Primul "Reflex" la Sf. Gheorghe
Autor:
Cristina Modreanu
07.04.2009
Este o realitate ce nu poate fi trecuta cu vederea: cand spui "teatru romanesc", spui si "teatru in limba maghiara", fiindca unele dintre cele mai bune trupe de teatru din Romania zilelor noastre functioneaza in limba maghiara. Mai nou, ele organizeaza si festivaluri internationale la care publicul e alcatuit si din romani si din maghiari. Un model de convietuire prin teatru.
Dupa ce, anul trecut, Teatrul Maghiar de Stat de la Cluj a initiat, sub conducerea lui Tompa Gabor, gazduirea de catre tara nostra a Festivalului Uniunii Teatrelor Europene – la care s-a aliat si Teatrul Bulandra, condus de Alexandru Darie, actualul presedinte al UTE – anul acesta o alta trupa maghiara de prim-plan, cea coordonata de regizorul Bocsardi Lazslo la Teatrul "Tamasi Aron" din Sf. Gheorghe i-a calcat pe urme. Organizand prima editie a Bienalei Internationale de Teatru Reflex, Teatrul "Tamasi Aron" a tinut sa marcheze astfel implinirea a 60 de ani de existenta, dar ceva imi spune ca, dincolo de acest pretext, nevoia de comunicare cu teatrul lumii, dorinta de acumulare de cat mai multe repere si curajul de a-si testa capacitatea organizatorica si administrativa au contat la fel de mult pentru teatrul maghiar din acest oras.
De cativa ani, trupa romaneasca din oras, Teatrul "Andrei Muresanu" a initiat si ea un festival, TAMPER2, care pune fata in fata la fiecare editie un creator roman si unul maghiar, prin spectacolele lor. O competitie buna se naste din asemenea confruntari spectacologice, iar de rezultatele acesteia beneficiaza deopotriva romani si maghiari, fiindca publicul e atras de energia si dinamismul din respectivele institutii.
Am trecut prin Sf. Gheorghe numai o zi, in plin festival, venind dintr-un teatru de provincie si plecand apoi spre un teatru din Bucuresti. In niciunul dintre acestea nu am regasit o atmosfera de o calitate precum aceea din Teatrul "Tamasi Aron". E drept, in festival lucrurile capata cumva o alta dimensiune si intensitate, dar aceasta revarsare de energii bune, de curiozitate si entuziasm nu inceteaza sa ma uimeasca si sa ma bucure de fiecare data cand o regasesc. Poate tocmai pentru ca ea a inceput sa fie din ce in ce mai rara. La Sf. Gheorghe, iubitorii de teatru aveau de ce sa se bucure: din programul primei editii a Bienalei Reflex (17-29 martie) au facut parte Teatrul "Katona Jozsef" din Budapesta, cu un spectacol semnat de veteranul Gabor Zsambeki, Stary Teatr din Cracovia, cu o versiune a Orestiei imaginata de unul dintre regizorii-simbol ai Poloniei contemporane, Jan Klata, compania Scena Plastyczna din Lublin, compania Deutsches Theater din Berlin cu o alta Orestia, a celebrului Michael Thalheimer, cunoscut pentru tratamentul reductionist aplicat clasicilor (asta pe langa spectacole ale trupelor locale, cea romana si cea maghiara, precum si o productie a Teatrului Odeon din Bucuresti – 5 piese scurte de Ionesco, in regia lui Alexandru Dabija). Eu am ajuns la Sf. Gheorghe in seara in care era programata Orestia lui Thalheimer, genul de spectacol despre care merita vorbit chiar daca te-a lasat rece.
Orestia inecata in sange
De altfel, s-ar putea spune ca este, intr-un fel, specialitatea regizorilor germani sa-ti marcheze intelectul lasandu-ti sentimentele in "matca" lor. La Thalheimer, metoda e impinsa pana la ultimele consecinte, iar Orestia devine, in versiunea lui puternic influentata de lucrul cu Peter Stein, care semneaza traducerea, un raport clinic despre implacabilul destin. In decorul alcatuit din placi de lemn montate in proscenium, acoperind profunzimea scenei, personajele apar pentru a-si face "baia de sange" de care nu scapa protagonistii tragediilor grecesti. In cazul lor baia de sange devine concreta, fiindca autorul acestui spectacol pare satul de simbolurile si subtilitatile folosite de obicei in cazul personajelor devenite mitologice. Povestea regelui Agamemnon care este ucis de sotia Clitemnestra impreuna cu amantul ei Egist si a razbunarii acestui omor printr-un matricid infaptuit de copiii lui Agamemnon, Oreste si Electra este spusa aici direct, simplu si rece, fara patetisme, in schimb cu mult sange. Un sange care acopera totul, murdarind lemnul curat al scenei si corpurile actorilor, carora nu li se mai ghicesc trasaturile. Asta nu pagubeste insa dinamica spectacolului, fiindca actorii germani joaca nu doar cu trasaturile, ci cu intreg corpul, aruncat in "lupta" ca o arma infailibila. De la corpurile lor aflam despre duritatea lui Agamemnon, care isi poseda cu violenta sotia odata intors de la razboi, despre ezitarile lui Egist, spirit muieratic, despre lasitatea lui Oreste, care se scapa pe el in timp ce planuieste cu voce tare omorul. Binecunoscutele personaje devin mai umane prin accentul visceral pe care regizorul il pune in tratarea lor, si mai adevarate fiindca sunt mai aproape de noi cu toate slabiciunile lor. Aceste slabiciuni sunt tratate fara indurare de vocea din off – un alt caz de "interpretare cu un singur instrument" – ce inlocuieste in economia spectacolului intreg Corul. Nevazuta prezenta ii admonesteaza pe protagonisti, le reproseaza purtarea si deciziile lor, sau ii indeamna sa actioneze in virtutea unei reguli pe care o repeta obsesiv: "Faci, suferi, inveti!" este esenta conditiei umane sublimata in doar trei cuvinte care descriu de fapt actiunile eroilor si urmarile lor, continutul ultim al unei mitologii care a hranit cultura europeana. Spectacolul este scurt si intens, si se joaca acompaniat live de un solist la chitara electrica, instrument foarte sensibil, capabil sa insoteasca toate cresterile si scaderile de tensiune din scena.
"Orestia" lui Thalheimer – unul dintre cei mai cunoscuti regizori germani in acest moment, cu mari spectacole la activ, inclusiv de opera, cu premii si participari frecvente la marile festivaluri din lume – este genul de spectacol la care continui sa te gandesti, cu toate ca nu te-a miscat deloc atunci cand l-ai vazut. De unde reiese ca, atunci cand teatrul e bun, sentimentele trec, iar gandurile raman.