CINEFLASH / Ingerii si demonii lui Dan Brown…

Daca si-a pus in cap lumea crestina prin Codul lui DaVinci, in care – sub aparenta tramei politiste - avansa o ipoteza bazata nu pe vreun studiu serios, ci pe tupeul formidabil de-a broda fantasmagorii stupide si cautat socante, Dan Brown se dovedeste ceva mai potolit in acest Ingeri si demoni, din care regizorul Ron Howard (recidivist in ce priveste ecranizarile dupa Brown) si producatorii Brian Grazer & Comp. stiau bine ca pot iesi bani seriosi, in ciuda rusinii artistice care a insemnat ecranizarea Codului lui DaVinci. Miza primei carti cu Robert Langdon drept erou (pentru ca Ingeri si demoni a fost scrisa prima, se pare, desi n-are chiar nici o importanta pentru istoria literara) e adusa oarecum la zi, daca avem in vedere ca declansatorul cursei nebunesti primprejurul Vaticanului asediat din interior este nici mai mult nici mai putin decât acceleratorul de particule de la CERN, Large Hadron Collider, care nu demult a facut atâta vâlva in lume. In planul fictiunii, acesta se dovedeste un perfect furnizor de suspans timp de 135 de minute, cât tine goana protagonistilor dupa hotii care au furat antimaterie din celebrul laborator. Ce mai conteaza modul expediat in care e tratat furtul aparent imposibil dintr-un asemenea lacas strasnic pazit? O data ce intra in actiune profesorul de simbologie Robert Langdon (jucat, evident, de acelasi Tom Hanks – principala atractie de marketing a acestei zgomotoase productii comerciale), chemat sa salveze Roma daca tot nu mai are capitoliul gâste, totul merge pe banda rulanta. Din fericire, de data aceasta Hanks nu mai e nici dezavantajat de o pieptanatura idioata, nici impiedicat de parca scenariul ii da tot timpul cu o bâta peste genunchi, cum se intâmpla in catastroficul Cod al lui DaVinci. Dimpotriva, revenit la forma care l-a facut simpatizat si agreat pe tot mapamondul, Hanks are sarcina de-a face tot filmul un jogging erudit, explicând din fuga concepte ezoterice si simboluri criptice oricui se afla prin preajma – politistilor, oficialilor elvetieni, fetelor bisericesti de la Vatican, dar mai ales unei cercetatoare pe nume Vittoria Vetra, aflata acolo la momentul potrivit ca sa asculte lectii de simbologie (s-a preferat acest termen fortat si nu cel consacrat - de simbolica) si sa rupa cu nonsalanta foi de valoare inestimabila din arhivele Vaticanului. Pus sa citeasca indicii contracronometru pe peretii câtorva dintre cele mai frumoase biserici din Roma, Hanks/ Langdon nu vede decât rareori cai verzi, fiind destul de eficient in majoritatea cazurilor ca sa ajunga la locul crimei la doar 4-5 minute dupa infaptuirea a ceea ce aflam ca s-ar numi ritualul unei secte. Dar, in acest punct deja, spectatorii antrenati in privitul filmelor au inteles ca nu logica e scopul realizatorilor, ci un suspans pe care, culmea, chiar reusesc sa-l obtina. Sa fie de la filmarile ametitoare, de mare efect datorita in primul rând frumusetilor arhitectonice in care abunda Roma (dar si operatorului Salvatore Totino, care a lucrat cu Howard nu doar la Codul lui DaVinci, ci si la minunatul Frost / Nixon), sa fie de la coloana sonora care sustine in forta cursa binelui contra raului, sa fie de la actorii parca treziti din somn fata de cei din primul film al seriei? In orice caz, spre satisfactia indubitabila a producatorilor (in SUA, filmul a facut incasari de 48 de milioane de dolari in primele trei zile de la lansare, iar in România a ajuns in fruntea box office-ului din al doilea week-end de difuzare – cu incasari de 228.590 RON) si spre gratificarea totala a spectatorilor, filmul inainteaza rapid printre nenumaratele piedici simbolice de tot felul - care se dovedesc, pâna la urma, doar... simbolice. Langdon si Vittoria dezleaga mistere, dialogheaza cordial, se concentreaza cinematografic si... triumfa solemn. Nu prea e timp de zâmbete sau umor (á la Indiana Jones, de exemplu, alt... simbologist celebru, ca sa ne pastram in nota filmului), ci totul se traduce prin rapiditate si eficienta in acest film pe care un excelent critic britanic il compara cu o extractie dentara cu anestezie pe lânga una fara anestezie (cu care asemana Codul lui DaVinci). Una peste alta, printre scenele in care se enunta truisme in engleza si esente in latina si cele in care stupiditatea pompoasa a rasturnarilor narative (cusute nu cu ata, ci cu sfoara alba) te obliga sa te uiti cu nerabdare la ceas, filmul iese cumva la lumina. Cu conditia insa sa nu fie luat vreo clipa in serios si considerat mai mult decât este: un divertisment hollywoodian care, probabil, din punct de vedere financiar, ii permite unui regizor precum Ron Howard ca intre doua agitatii browniene fara miez sa reuseasca un film impecabil precum Frost / Nixon. Ceea ce, pâna la urma, il poate absolvi total si definitiv de sus-numitele gafe.