IASII LUI PATRAS / Printul Henric intre uitare si reabilitare

Autor: Patras Antonio 23.06.2009

 
Cazut in uitare chiar din timpul vietii, pentru a fi mai apoi ingropat de-a dreptul in bezna totalitara (volumul cu caracter de antologie editat de Z. Ornea in 1968 n-a starnit nici un ecou in lumea intelectualilor nostri selectati pe criterii de origine sanatoasa si lecturi strategic orientate), Henric Sanielevici (1875-1951) a ramas totusi in memoria putinilor supravietuitori din interbelicul intrat in legenda ca o figura excentrica, de pamfletar cu preocupari diverse, pretins enciclopedice, trecand cateodata drept critic inteligent si cultivat, in genere insa doar un autodidact cu pretentii exorbitante de uomo universale si aere nesuferite de sacerdot decadent, cu morala la purtator.
Ii revine lui Adrian Jicu, colegul si prietenul meu de la Universitatea din Bacau, meritul de a fi readus in discutie personalitatea si opera ciudatului autor in recenta monografie de la Cartea Romaneasca, inspirat intitulata „Dinastia Sanielevici. Printul Henric intre uitare si reabilitare". In alte vremuri, mai rabdatoare si mai sensibile la senzationalul biografic, poate ca vrednicul exeget s-ar fi straduit sa reconstituie mai detaliat intreaga istorie a stirpei, cu incalcitele ramificatii genealogice. Dar asa, constrans de caracterul didactic al propriului demers de a da o sinteza, dincolo de cele cateva conjecturi biografiste strecurate abil in tesatura unei memorabile saga, doar sugerate (Calinescu ar fi gasit cu cale sa amplifice epic povestea), criticul n-a retinut in carte decat esenta, constient de ceea ce se pierde inevitabil prin focalizarea exclusiva asupra textelor luate in vizor.
Cu toate acestea, etapele modelarii de sine sunt trasate destul de convingator, cum si ipostazele personalitatii plurivalente a intelectualului bantuit de obsesia propriei genialitati si a precedentei absolute in toate cele. Fara a intra in amanunte de prisos, comentatorul pune existenta scriitorului sub semnul mitului si al modelului eminescian de „om deplin al culturii romane".
Comparatia-l dezavantajeaza, evident, pe Sanielevici, care n-a fost decat un gazetar cultivat si un interpret al literaturii cu intuitii adesea surprinzatoare, dar inconsecvent si contradictoriu in opinii, si de aceea ignorat nu intotdeauna pe nedrept de intelectualii cu prestigiu din epoca. Aprigul publicist n-avea cum sa-i anticipeze pe Ibraileanu, Lovinescu sau Zeletin in interpretarea formarii civilizatiei si culturii romane moderne decat printr-o fraza oarecare aruncata din fuga condeiului, cum ii si statea de altfel in obicei. De vreun studiu serios nu poate fi vorba. Si, cum ideile circula, e aberant a pretinde ca operele temeinic documentate ale autorilor mentionati nu fac decat sa plagieze cine stie ce articolas al megalomanului condeier bolnav de mania persecutiei si a complotului universal.
Inrolat sub drapelul determinismului tainian, cu toate ca intareste idealul gherist al unei critici sociologizante si este in aceeasi tabara cu Ibraileanu atunci cand rade impresionismul estetizant, „razboinicul" Sanielevici se trezeste mai apoi intr-o cumplita inclestare polemica tocmai cu revista „Viata romaneasca" - ceea ce ne face sa credem ca e vorba mai curand de o permanenta lupta cu sine insusi. Intr-adevar, dornic de singularizare cu orice pret, in linia unui personaj cu apucaturi donquijotesti, gazetarul va fi gustat din plin placerea scandalului literar. Atentatul la valorile intrate in constiinta publica il apropie pe fanaticul „print Henric" de figura unui Macedonski, autor apasat si el de mantia grea a unor vise cu totul neobisnuite, insetat de glorie si de ideal, ca orice suflet ales de artist cu temperament romantic si aspiratii clasicizante.
Antisamanatorist, antipoporanist, antidecadentist, antiimpresionist etc., Sanielevici nu a manifestat o conduita constanta decat in privinta „clasicismului de fier", mai mult un ideal de eleatism estetic clamat mereu ca model de perfectiune si eleganta. Intr-adevar, o anumita arta a distantarii, specifica omului de stiinta, apare mai ales in cazul definirii fenomenelor majore: curentele si scolile literare, legile care guverneaza evolutia literara sau specificitatea unor literaturi nationale. Interesul pentru intelegerea globala a unor procese pare a preceda expozeul calinescian din „Clasicism, romantism, baroc". Pare doar, pentru ca problema plagiatului n-are cum sa intre in discutie. Calinescu s-a hranit din alte surse, mult mai temeinice si mai creditabile. De aceea, analiza obiectiva a procesului receptarii nu ne indreptateste sa dam creditul scontat opiniei privind marginalizarea si nedreptatile suferite de criticul antropolog. Spiritul de sistem si pasiunea ideilor, recunoscute, onest, de un Lovinescu, nu sunt in masura sa-l salveze de la uitare. Iar lucrarea in care isi pusese cea mai mare nadejde, „La vie des mammiferes et des hommes fossiles dechifree a l’aide de l’anatomie",nu este decat o bizarerie ignorata deopotriva de antropologi si de literati, ca si tentativa curioasa de a clasifica scriitorii in functie de trasaturile rasiale si de natura aparatului masticator. Oricum, datorita gazetariei impetuoase a lui Sanielevici, s-au impus cateva idei literare foarte dragi criticilor nostri din interbelic. Rolul decisiv l-au jucat, totusi, altii.
Merita salutata tentativa noilor generatii de exegeti, din care face parte si Adrian Jicu, de a rediscuta unele concepte-cheie ale criticii si istoriei literare din perspectiva teoriilor actuale si a inevitabilei mutatii a valorilor estetice. Muzeul literaturii contine inca numeroase lucruri demne de atentia noastra.