CRONICA LITERARA / Strategiile subversiunii. O analiză de sistem
Autor:
Andrei Terian
23.06.2009
Astfel, argumentele-standard ale şaizecismului se găsesc mai cu seamă in „Literatura română sub comunism. Proza" a lui Eugen Negrici: cu toate „jumătăţile de adevăr" (şi, fatalmente, cu toate „jumătăţile de minciună") pe care le-au propagat in vremea defunctului regim, scriitorii români atraşi de morbidul şi obsedantul deceniu şase au incercat măcar să dea o replică ideologică sistemului; ceea ce nu s-ar putea spune şi despre postmodernii noştri, care, deturnând reflecţia istorică şi morală către un simplu joc al scriiturii, s-ar face vinovaţi de o aşa-zisă „nocivitate involuntară".
Replica cel mai bine articulată a optzecismului postmodern a dat-o Carmen Muşat in „Strategiile subversiunii"*, volum apărut in 2002 (anul in care a fost publicată şi sinteza lui Negrici) şi reeditat de curând la Cartea Românească. Numai că, deşi autoarei ii displace in mod vădit limbajul esopic al prozei şaizeciste, cartea nu-i un alt manifest postmodern, după cum nu e nici o nouă monografie a curentului in varianta sa autohtonă: tipul de abordare exersat de către Carmen Muşat ţine mai degrabă de ceea ce inginerii numesc „analiză de sistem". Adică, in cazul de faţă, o expertiză care, asociind generalizările temerare cu incursiunile pe teren, incearcă să determine modul in care filtrul pervers al ideologiei comuniste a alterat funcţia discursului literar; ori, dimpotrivă, tacticile prin care literatura a reuşit să bată ideologia cu propriile sale arme.
De altfel, ceea ce distinge – şi, in multe privinţe, surclasează – „Strategiile subversiunii" in raport cu celelalte abordări ale prozei optzeciste este importanţa sporită acordată atât dimensiunii (implicit) politice a postmodernismului, cât şi contextului instituţional al României totalitare. Deşi Carmen Muşat pare să accepte fără rezerve caracterizarea postmodernismului românesc ca „postmodernism fără postmodernitate" (Mircea Martin), autoarea cărţii completează această definiţie cu o premisă extrem de fertilă: „Societatea totalitară de tip comunist şi societatea postindustrială au s...t un singur punct comun, la care ajung, desigur, pe căi total diferite: alienarea şi dezumanizarea individului, erodarea identităţii individuale şi colective, deopotrivă, suspendarea realităţii şi inlocuirea ei cu o reţea de imagini contrafăcute, de «simulacre» ideologice a căror unică menire era aceea de cosmetizare a unui organism muribund" (p. 23).
Fireşte, Carmen Muşat evită riscul suprapunerii abrupte a consumismului cu comunismul, opunând „realităţii de-realizate" pe care o propagă mass-media occidentală „criza de realitate" generată de totalitarismele est-europene (p. 243-244). Dar, chiar şi aşa, premisa amintită e suficient de puternică pentru a legitima cele două idei centrale ale cărţii. Mai intâi, aceea că, departe de a constitui o manevră evazionistă, acţiunea postmodernilor noştri „este politică in măsura in care revolta estetică impotriva unor modele literare resimţite ca desuete sau chiar opresive (şi pentru că fuseseră tolerate şi canonizate in mod oficial) are consecinţe (pe termen lung) şi in plan politic" (p. 54). De acord, chiar dacă, in aceeaşi ordine de idei, m-a surprins faptul că autoarea „Strategiilor subversiuni"i – dar nu numai ea – a trecut cu vederea un fapt care mi se pare evident: cu toate poticnirile, exagerările şi confuziile sale, postmodernismul românesc din deceniul nouă a constituit singurul curent literar autentic din perioada comunistă. In condiţiile in care onirismul fusese asasinat in faşă, in care protocronismul era doar o faţadă a naţional-comunismului, iar grupările literare româneşti se defineau după nişte criterii strict zonale (gen „Echinox" sau „Scoala de la Târgovişte"), dezbaterea in jurul postmodernismului a reprezentat cea mai importantă breşă in cadrul monopolului cultural totalitar. Si nu neapărat pentru că optzeciştii postmoderni au fost ţinta injurăturilor „săptămânale" ale lui Eugen Barbu şi ale acoliţilor săi; cât mai ales pentru că simpla aderenţă la un curent literar şi ideologic – şi incă la unul de extracţie occidentală – era un indiciu al posibilităţii (dacă nu chiar al existenţei) pluralismului opţiunilor.
Cealaltă provocare majoră pe care o lansează Carmen Muşat in cartea sa vizează tentativa de a soluţiona paradoxul dintre „textualism" (ficţionalitate, livresc etc.) şi „realism" (biografism, autenticitate ş.a.m.d.) care ar subzista in miezul programului postmodernismului autohton. O astfel de operaţie alcătuieşte substanţa celui de-al treilea capitol al cărţii („Realitate, ficţiune şi realism in proza deceniilor ’70-’80"), cel mai consistent şi mai original sub raport teoretic. Aici, autoarea demontează opoziţia amintită insistând asupra precarităţii „realului", „un construct social şi literar deopotrivă", in lumina căruia „realismul" apare ca „asumare conştientă şi parodică a convenţiei şi, in acelaşi timp, ca refuz al mimării inocenţei şi obstinată dezvăluire a mecanismului iluziei literare care stă la baza oricărei opere" (p. 235).
O atare echivalenţă e probată concludent (şi oarecum in avans) in capitolul secund al volumului, unde Carmen Muşat ilustrează trăsăturile poeticii postmodernismului de la noi şi de aiurea, referindu-se alternativ la principiile teoreticienilor şi la funcţionarea lor live. In schimb, mi se pare că autoarea rămâne datoare cu demonstraţia unei afirmaţii extrem de dure: aceea că „romanul politic al obsedantului deceniu este, in fond, o nouă versiune a turnului de fildeş, cu atât mai inşelătoare, insă, cu cât intreţinea iluzia implicării" (p. 274). S-ar putea să fie, nu zic, dar mă indoiesc că formula narativă cu pricina ar putea fi redusă fără rest la prezentarea unor activişti cu „probleme de conştiinţă". Si, oricum, nu acesta mi se pare punctul slab al cărţii, care ţine de chiar accepţiunea termenului de „subversiune": este el un concept ideologic (subversiune a unor dogme politice) sau doar unul literar (subversiune a unor norme de creaţie)? E adevărat că, intr-un sistem totalitar – mai exact, in România deceniului nouă –, orice text literar comportă inevitabil o alonjă politică, iar cele două sensuri ajung să se suprapună. Ce se intâmplă, insă, in postcomunism? La ce tip de sistem politic ar trebui să racordăm proza postmodernă din anii ’90? Si, in consecinţă, ce tip de „subversiune" vehiculează producţia literară a epocii in cauză?
Asemenea intrebări nu sunt deloc deplasate, mai ales că, dintre cele opt studii de caz reunite in capitolul final al cărţii, doar cinci – acelea despre Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Stefan Agopian, Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun – se referă preponderent la scrieri apărute in vremea comunismului. Celelalte trei, care-i au in prim-plan pe Mircea Horia Simionescu, Mircea Cărtărescu şi Daniel Vighi, focalizează volume apărute după 1989. Insă asta nu inseamnă că ele ar fi lipsite de interes. E drept, Carmen Muşat nu e un cititor care să se cufunde prin voluptăţile operei, dar ea se afirmă şi aici ca un bun cartograf la nivel „macro" al textului. Mai mult, cine-a zis despre autoarea „Strategiilor" că n-are umor n-are decât să citească secvenţa despre Mircea Cărtărescu, surprins in ipostaza de „autor care s...t nu poate ieşi din pielea propriului personaj" (p. 343): o execuţie la rece, de o ironie fină şi cu atât mai savuroasă cu cât pare camuflată indărătul tipícului academicos.
Fireşte, aceste calităţi interpretative nu răspund la intrebările de mai sus. De altfel, s-ar putea ca răspunsul cel mai potrivit să fie mai degrabă acel „alt volum" pe care Carmen Muşat il anunţă in „Cuvântul inainte" ce escortează reeditarea de faţă şi care ar fi menit să urmărească avatarurile de „tranziţie" ale curentului. Dar, dincolo de aceasta, „Strategiile subversiunii" reprezintă un volum solid şi convingător, o veritabilă „politică" a postmodernismului românesc, din păcate singura pe care o avem până acum.
*a Carmen Muşat, „Strategiile subversiunii. Incursiuni in proza postmodernă", ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, 390 p.