IASII LUI PATRAS / Razbunarea lui Calinescu

Autor: Patras Antonio 21.07.2009

George Calinescu tinea foarte mult sa fie stimat ca poet. Tanar, abia intors de la studii din Italia, se duce sa citeasca la cenaclul lui Eugen Lovinescu un grupaj de versuri, dar este primit cu foarte multe rezerve de amabilul amfitrion si de anturajul sburatorist.

Jignit, se razbuna apoi cum poate, incercand - si reusind adesea - sa stirbeasca macar nitel din autoritatea celui care i-a devenit adversar mai mult din simpla umoare, fireste. Genus irritabile, asa sunt poetii, n-ai ce sa le faci. Era chemat oare Calinescu sa ingroase randurile? 
Evident, nu. Poezia sa e mai degraba un soi de amuzament superior, altfel foarte ingenios, ca tot ce i-a iesit din condei. Filtrul ludic, livresc, retine reziduurile sufletesti si transforma textul intr-o scena de teatru. Spre exemplu, melancolia devine poza, "impostura", ca in acest subtil periplu prin toposurile romantice: "Coconul cu ochi mari si pletele pe umar/ Azi mi se pare mit:/ In mana boabe grele de chihlimbar eu numar/ De univers uimit. " (La un portret); "Oglinzi de lacuri vezi oriunde/ Si sunt patrate sau rotunde/ Si fluviile foarte late/ Inspira-n om solemnitate" (Procreatie) etc.
Dar ceea ce ii atrage cu deosebire atentia sunt intruchiparile, deloc iluzorii, ale realului, belsugul, uberitatea naturii: trandafirul si dulceata de trandafir – "miere etrusca.../ in care doarme-o veche, zaharisita musca", smochina si marul in care "traieste-n pace/ ...un mic vierme rapace", "imaculata carne viscerala" a verzei, si pepenele – "harbuz, colosal smarald", vinul inmiresmat si ceaiul – "fiinta celestiala", mistretul pe jaratec etc.
Tonalitatea ludica lasa totusi loc, cand si cand, gravei infiorari. „Papadia" e un sonet pe tema trecerii timpului, aproape eminescian: "Ninsoare e, invazie de fluturi?/ (...) Paduri de spume, albe vegetatii/ Sau, Moarte, tu, cortina-ti alba fluturi?/ In somnul meu sint multe generatii...". In acelasi registru se inscrie poezia decrepitudinii din „Ghenca"sau „Rochia de moar", suavitatea friabila a materiei descompuse (nu lipsesc aici anume ecouri argheziene) corelandu-se ideii calinesciene potrivit careia moartea e mai "poetica" decat viata: "Pe linga gura cresc niste tulei de plus,/ Din nara pica mucul: floare de cercelus./ Si pe supt ochi matusa-i spoita cu funingini,/ O coada de melc, limba, ii iese printre gingini./ Iar osul de la deget mai nici o carne n-are/ Si unghiile crescute au arcuri ca de gheare,/ Pe rochie fosgaiesc gandacii, curcubeuri,/ De n-or fi niste jocuri de fluturi si de jeuri" (Rochia de moar).
Patul si fotoliile, sapunul si pasta de dinti, robinetul, cestile, farfuriile, greierii, avioanele sau tractorul sint demne, de asemenea, de cintul poetului, ale carui elanuri cosmice se spulbera in cusca ontica a subcerescului: "Si eu desfac mari aripi in noaptea colosala/ Rup gratia de fier,/ Voind sa evadez spre ziua siderala,/ Dar ma lovesc de cer" (Obstacol invizibil).
"Monumentul" horatian, ipostaziat ca cetate ("Mai tare decat bronzul am ridicat cetate") sau turn ("Un turn durai mai nalt ca muntele Ceahlau"), se preschimba finalmente intr-un "castel de foita/ transparent ca o aripa de musculita", insa - tine sa precizeze poetul - "asta-i singurul meu document, printr-un vers/ Dovedesc ca am existat candva in univers" (Exegi monumentum). In ciuda credintei autorului, nu versul ramane, totusi, dovada existentei sale in univers. Desi... nu se stie niciodata.
Referintele mitologice abundente, parafrazarea clasicilor, prozodia impecabila nu indica insa, cum s-a spus, apartenenta la neoclasicism a poeziei lui Calinescu. In spirit ludic, autorul submineaza de fapt, parodic, locurile comune ale poeziei din toate timpurile. Astfel, atitudinea lirica din volumul „Laudalucrurilor"corespunde „privirii indirecte", dedublarii: „Priveam lumea noros si indirect/ Ca Melancolialui Durer Albrecht" (Impostura).
Mimetismul, pastisa – ca „forme ale disimularii" – nu reflecta o imaginatie sterila si fara originalitate. Dimpotriva! Artificiul e pe deplin asumat, in linia unei poetici ce „se manifesta implicit prin elogiul mestesugului" si al virtuozitatii: „Azi suflu mestesugeste/ In spuma grea, diafana/ Si strofa adesea plesneste/ Ca sticla venetiana" (Condeiul care arde).
De altfel, lectura studiilor critice ale lui Calinescu despre poezie lamureste mai bine coordonatele universului sau liric, subliniind legatura semnificativa dintre teoria si practica literara. In conceptia criticului, poezia nu ar urmari „sa trezeasca sentimente", caci ea reprezinta „un mod ceremonial al rostirii, forma goala a activitatii intelectuale". Elogiul „micilor ontologii" il situeaza pe Calinescu in avangarda poeziei experimentale, livresc intertextuale, de dupa razboi. In treacat fie spus, lirica sa – ce poate fi receptata mult mai adecvat astazi, din perspectiva „noii" sensibilitati postmoderne – prefigureaza atat savantele inscenari din poezia unui Leonid Dimov, de pilda, cat si descriptivismul parodic al „Levantului"cartarescian.
Astfel, poezia erotica a lui Calinescu, pe linia lui Conachi si a primilor Vacaresti, adica „a singurilor poeti ai iubirii din literatura noastra", a fost imaginata ca o replica data misoginismului si „suficientei virile" a scriitorilor romani. Astfel, o intreaga cazuistica a amorului este inscenata in ciclul de poeme dedicate Otiliei, intr-o tonalitate voit exaltata, din care nu lipsesc insa discrete efluvii ironic malitioase: „O, Tily, esti nebuna,/ Eu n-am mai multa minte,/ Ne-arat-a fi din luna/ si semne si cuvinte.// (...) Tu canti de-mi spargi timpanul,/ Faci zeci de piruete,/ Cutremuri chiar tavanul,/ Pan’ ce te iau de plete.// Le suflu si le scutur./ Tu-mi mangai pumnul greu,/ Esti prinsa ca un flutur/ De laba unui leu" (O, Tily!).
Poemul „Haricleea"este o adevarata ars amandi in rezumat: „O, preaiubita Haricleea,/ A fericirii afla cheia/ De la un filozof expert/ Uitat de Diogen Laert.// Deci primo, mai presus de toate/ E a te-avea-n proximitate/ Legata in imbratisare/ De-i cu putinta cat mai tare.// (...) Secundo, poate sa se miste/ Din loc toti codrii; noi, ca niste/ De luna zapaciti nebuni/ Nepasatori de goti si huni,/ Din buze sa ne miruim/ Setosi, pe unde nimerim".
Vaicarelile a la Conachi, in partitura calinesciana, delecteaza auzul, asemeni sonurilor emise de timpan, intr-o simfonie. Intreaga poezie a lui Calinescu e rodul unei ingenioase arte, adresandu-se asadar numai acelora capabili sa discearna imponderabilele unui spirit ales. Se va fi „distrat" criticul scriind poezii? Nu e deloc exclus. Distractia e, si ea, o forma de manifestare a setei de cunoastere. Lucru pe care il va fi stiut Calinescu foarte bine.
 
 
 

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista „Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista „Convorbiri literare", unde semneaza rubrica „Cernela simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii „Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu – de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.