Riscul major al politicilor nechibzuite

Criza mondiala se prelungeste. Chiar si cei mai optimisti analisti apreciaza ca Statele Unite vor reincepe sa creasca spre sfarsitul anului in curs, iar tarile Uniunii Europene dupa inca doua, daca nu chiar trei trimestre, iar aceasta doar daca nu cumva inflatia va scoate coltii si va forta guvernele sa renunte la politicile de stimulare a cererii.

Pentru noi lucrurile stau cu mult mai rau. Nu este vorba doar de faptul ca suntem puternic dependenti de evolutia economiilor europene pentru a spera o redresare, pe seama exporturilor si a investitiilor straine. Insa aceasta se traduce intr-un decalaj suplimentar de inca unul sau doua trimestre - ceea ce ar impinge criza de la noi pana prin 2011. Mult mai grav decat acest lucru este faptul ca politicienii nostri bajbaie in continuare, iar atunci cand par sa fi gasit un plan, ceva - acesta este fie prea putin functional (a se vedea programul "Prima casa"), fie de-a dreptul contraproductiv. Nici pentru a exemplifica aceasta ultima categorie nu trebuie sa merg prea departe. Planul de a reduce taxa pe valoarea adaugata (TVA) la paine, lapte si carne de pasare reprezinta un caz tipic, bun pentru orice manual care ar descrie politici fundamental daunatoare, adoptate cu cele mai laudabile intentii. Iar pentru o perioada de criza, cu greu ar putea fi imaginata o masura mai putin folositoare in depasirea crizei, dar mai devastatoare prin efectele ei.

Efectul cert si indiscutabil al masurii este reducerea veniturilor statului. Adica, majorarea deficitului public - oricum ajuns la valori foarte ridicate, din ce in ce mai dificil de finantat. Semnalele de alarma pe care le trag tot mai insistent analistii straini pornesc de altfel exact de la problema deficitului public. Daca acesta nu se corecteaza intr-un orizont de timp rezonabil, credibilitatea externa a tarii noastre - atata cat a mai ramas - se prabuseste, cu tot cortegiul de consecinte antrenate de aceasta stare de lucruri. Or, toate masurile, declarat anticriza, imaginate de politicienii nostri nu fac decat sa adanceasca acest deficit, adica lovesc de buna voie exact acolo unde ne doare mai tare. Masura de reducere a TVA, pe care guvernul da semnale ca ar avea intentia sa o discute, este doar unul dintr-o lista ingrijorator de lunga de exemple. S-a intrebat oare cineva dintre cei care promoveaza insistent aceasta masura si altele similare ce efect ar avea asupra costului la care se va putea imprumuta guvernul, dupa ce le aplica?

Sunt pregatit sa accept ideea ca, oricat ar fi de mari consecintele negative, exista politici a caror aplicare este atat de stringent necesara, incat trebuie trecut peste orice argument contrar, in vederea atingerii scopului politic inalt care a fost avut in vedere. Care o fi acesta in cazul reducerii TVA la cele 3 produse alimentare? Pretentia promotorilor masurii este ca ar conduce la reducerea pretului de desfacere, ajutand categoriile defavorizate. Complet fals. Doar in economiile planificate centralizat pretul se formeaza adaugand beneficiul planificat la costul de productie, tot planificat si acela. Pentru cei care nu au aflat inca, acest tip de economie si-a dat sfarsitul de vreo doua decenii in tarile din Europa de Est. De atunci incoace, preturile se formeaza prin raportul intre cerere si oferta. Painea este, intamplator, unul dintre acele produse cu milioane de consumatori si zeci de mii de producatori - deci pretul ei respecta, mai mult decat in alte cazuri, raportul dintre cerere si oferta, practicile monopoliste fiind in fapt imposibile. Se va schimba ceva in acest raport dupa reducerea TVA? Producatorii vor produce brusc mai multa paine si atunci va scadea pretul? Sa ne uitam la cazul medicamentelor - unde de asemenea s-a redus TVA. A scazut oare pretul?

Trec peste faptul ca, si daca prin absurd ar scadea vreun pic pretul la paine, asta i-ar ajuta si pe cei foarte saraci, dar si pe ceilalti consumatori, cei care nu au nevoie de subventionarea consumului lor. Deci, un fel de a trage cu tunul dupa vrabii: costuri mari, rezultate nesemnificative.

Dar daca statul pierde, iar consumatorul nu castiga, unde se duc banii? In buzunarele celor din industriile pentru care se reduce TVA: panificatie, prelucrarea laptelui, industrializarea carnii. Poate, nu cele mai profitabile industrii, dar cu siguranta nu dintre cele afectate de criza mondiala.

Sau, altfel spus: bugetul public face un efort insemnat, cu riscul de a majora excesiv deficitul, de a scumpi foarte mult finantarea lui si de a compromite credibilitatea externa a tarii. Singurii castigatori certi sunt industriile alimentare aferente - adica cele care au suferit cel mai putin de pe urma crizei. Exista vreo urma de ratiune in asa ceva care mie imi scapa?

Din pacate, cele de mai sus sunt doar ilustrarea unei stari de lucruri dintre cele mai dramatice: sectorul public este dominat din ce in ce mai hotarator de persoane cu performante profesionale tot mai scazute, dar conectate la o clasa politica ce se afunda la randul ei in mediocritate - iar acesta este cel mai bland cuvant pe care l-am gasit. Cand decizia politica este asumata de persoane cu liceul terminat la fara frecventa, dar care au strans avere pe seama afacerilor cu statul, cand aceste persoane sunt inconjurate de altele care nu vor decat sa faca acelasi lucru, nu este de mirare ca politicile care rezulta sunt asa cum sunt. Iar daca in perioade de avant iresponsabilitatea politicianului poate fi inghitita cu ajutorul abundentei resurselor disponibile (a se vedea in acest sens dublarea cheltuielilor publice intre 2005 si 2008), in perioade de criza nota de plata poate ajunge insuportabila.

Eugen Radulescu este director in Banca Nationala si fost presedinte al Raiffeisen Bank si CEC