ECOURI / Război cu "bătrânii" nu se face
Autor:
Claudiu Komartin
04.08.2009
Un articol recent al lui Erwin Kessler din revista "22"/ 14 iulie 2009, intitulat "Fata Babei", dezlănţuie Jihadul in lumea artei. Il ştiam pe Kessler din articolele adunate in volumul ceARTă (Nemira, 1997), ale cărui ecouri nu s-au stins pe de-a intregul, in unele medii intelectuale, nici până astăzi.
Cunoscut a rămas Kessler nu doar pentru atitudinea sa iconoclastă (se războieşte de la douăzeci şi ceva de ani, de când a inceput să scrie despre arta contemporană, cu mai toţi "dinozaurii" establishment-ului autohton, in incercarea de a delegitima un intreg eşafodaj de autoiluzionări tradiţionalist-ortodoxiste şi de inrădăcinări depăşite estetic), ci mai ales (din punctul meu de vedere) pentru că arată, cu fiecare poziţie pe care o ia, că este un intelectual emancipat, armat teoretic, la curent cu cele mai importante lucruri intâmplate in arta ultimelor decenii, la noi şi aiurea (capitol la care in spaţiul românesc nu se stă prea bine nici in arte, nici in literatură, nici măcar in tehnologie) şi, mai ales, un publicist inzestrat cu calităţi excepţionale – e bătăios, virulent, are verb demn de un pamfletar, pe care insă şi-l pune in surdină de cele mai multe ori (sau doar ii construieşte contrafortul) prin argumentaţii inteligente şi bine conduse care provoacă aproape de fiecare dată, din partea celor desfiinţaţi, reacţii spectaculoase (aici nu-i nici o surpriză, cultura urii reprezentând in România cam singurul lucru de care putem fi siguri).
Atenţia asupra ultimei isprăvi kessleriene mi-a atras-o o scrisoare de protest pe care am primit-o pe mail. Incriminând articolul din "22" de vulgaritate şi atitudine injurioasă, semnatarii protestului sar de fapt in apărarea lui Vladimir Zamfirescu (n. 1936), unul dintre seniorii incontestabili (a se citi: dincolo de orice contestare posibilă) ai picturii româneşti. Ei bine, certăreţul Kessler nu se dezminte şi reuşeşte, comentând cea mai recentă expoziţie a lui Zamfirescu, să reducă (din câte inţeleg eu, ca diletant in domeniu) arta acestuia la o grămăjoară de clişee şi de tehnici şi idei preluate cu afectare şi conformism conform unei viziuni depăşite asupra artei. Afirmaţia sa că "Arta de tip zamfirescian, manieristă, pedant culturalistă şi fraudulentă estetic, ridică şi compromite totodată una dintre cele mai importante probleme ale artei actuale, anume: cum e cu putinţă ceva vechi?" ar merita o discuţie serioasă şi dincolo de orice segregări şi violenţe retorice, numai să ai cu cine...
Fireşte, elevii şi urmaşii lui V.Z. au sărit ca arşi (nu că ar fi primii care se revoltă impotriva nonconformismului şi a verdictelor nemiloase ale criticului – au fost de pomină polemicile sale din anii '90 cu Sorin Dumitrescu, Horia Bernea sau Andrei Pleşu) cerând nici mai mult, nici mai puţin decât "solidarizarea" (o mişcare caraghioasă şi inutilă, care nu face decât să sporească ecourile textului kesslerian, ajuns, iată, până şi la mine) impotriva "devierilor" lui E.K. Care, intre paranteze fie spus, este, "printre altele", un reputat filosof şi istoric de artă, nu vreun jurnalist cu pretenţii de critic, ce ar pune şi el umărul la legitimarea tinerilor artişti nuli, abjecţi, "pornografi", in defavoarea valorilor confirmate ale Rrromâniei antedecembriste. Căci, din câte inţeleg eu, Kessler nu duce un război impotriva "bătrânilor" in corpore, ci doar contra acelora (unii dintre ei sunt incă foarte tineri, dar osificaţi in formule perdante din start) care nu reuşesc să se desprindă de avatarurile artei prăfuite, conformiste şi snoabe care se află incă, in peisajul românesc contemporan, pe o poziţie de forţă, "centralistă", refuzând inovaţia şi refugiindu-se in simbolic şi evazionist.
Am avut o surpriză extraordinară acum câteva luni când mi-a picat in mână Cel ce se pedepseşte singur. Ştefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu. Arta şi România in anii '80-'90 (2009), una dintre cele mai uimitoare mărturii in favoarea unei arte curajoase, subtile şi implicate social (mă feresc să spun disidentă) in România comunistă şi postdecembristă, carte-album cuprinzând lucrările a trei excelenţi artişti care s-au manifestat cu discreţie in ultimele decenii ale secolului XX. Am aflat astfel, datorită lui Erwin Kessler (curatorul expoziţiei de la Palatul Mogoşoaia şi editorul acestei cărţi) despre câteva lucruri care ar merita mult mai bine ştiute şi despre doi artişti străluciţi: Ştefan Bertalan (n. 1930) şi Ion Grigorescu (n. 1945) – despre arta pictorului Florin Mitroi (1938-2002) vorbindu-se ceva mai mult in ultimii ani –, pe care vi-i recomand, la rândul meu, cu entuziasm.
