CRONICA LITERARA / O carte pentru cei care s-au plictisit de sudoku

Autor: Andrei Terian 04.08.2009
Nu-i nimic incredibil in faptul că un critic serios de talia lui Florin Manolescu a publicat de curând un volum precum Mentaliştii*. Nu doar precedentul ciclu de povestiri „incredibile" (Misterul camerei inchise, 2002), dar şi preocupările anterioare ale rafinatului comentator de ficţiuni – studiul Literatura SF (1980) şi ingeniosul eseu Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii (1983) – anunţau ca iminentă o recidivă in domeniu.
 
De altfel, nişte povestiri „cu mai multe strategii" sunt şi textele cuprinse in volumul de faţă. Cea mai evidentă dintre ele, asupra căreia au insistat cu precădere Mihai Iovănel şi Cosmin Ciotloş, priveşte jocul livresc, cochetăria cu genurile marginale (in principal cu SF-ul şi cu literatura „poliţistă"), plăcerea de a se scufunda in fabulaţiile altora şi, de ce nu? , de a-şi recicla propriile obsesii. Aşa se intâmplă in Revanşa şi in Saliera, două dintre cele mai bune povestiri ale cărţii, care il readuc in scenă pe profesorul berlinez Otto Flamm, aflat şi de data aceasta in competiţie cu omologul său francez Jacques Bigot. Mai mult, Revanşa inversează rolurile celor doi protagonişti, iar neamţul, care in secvenţa O conferinţă de pomină din Misterul camerei inchise primise o lecţie severă de la universitarul marseillez ajunge acum să lase cu gura căscată intreaga Academie Franceză.
Tot pe o matriţă intertextuală sunt brodate şi Saliera (unde Otto Flamm se intâlneşte cu Arsene Lupin, eroul lui Maurice Leblanc), Maşina timpului (o localizare a motivului lui Wells in România comunistă) şi Un scandal la Bucureşti – un comentariu „incredibil" in marginea unei cărţi a lui Conan Doyle, Un scandal in Boemia, pe care il asamblează migălos motanul Haralambie Motaş, ce perorează in faţa amicului său Albert Jochemko. Numai că, din păcate, cuplul Motaş-Jochemko, care mai apare şi in O poveste de Crăciun, Serendipity şi Ultima poveste, devine in cele din urmă plictisitor. Mai ales că, spre final, ticurile de critic ale autorului ies la suprafaţă. De pildă, in Ultima poveste, imaginea vechiului Bucureşti prăbuşindu-se sub atacul buldozerelor ceauşiste mi se pare prea uzată de proza ultimilor ani pentru a mai spune ceva cititorului prin simpla ei listare. La fel, comparaţiile „profesionale" de tipul „nici marţienii lui Wells şi nici trifizii lui John Windham n-ar fi reuşit să-i inspăimânte mai tare pe bucureşteni" (p. 271) mi se par nişte tentative soft de a reabilita o materie inertă.
Ce-i drept, excepţie de la această regulă face O poveste de Crăciun, unde spiritul speculativ al lui Florin Manolescu zvâcneşte din plin. Presărând, precum copiii din cunoscutul basm, diverse detalii anacronice pe axa timpului, prozatorul ne ţine aici mereu cu atenţia la pândă. In fond, jocul la care autorul Mentaliştilor se pricepe cel mai bine nu este acela cu cărţile, ci cu istoria, care se contorsionează in fel şi chip sub imaginaţia scriitorului. Persistenţa unei Franţe imperiale, condusă in preajma Primului Război Mondial de Eugenia de Montijo, văduva lui Napoleon al III-lea, Otto Flamm mergând la Paris (şi) pentru a face rost de reţeta de lapte covăsit, pe care ar fi deţinut-o un oarecare „Brancusi", finala Cupei Davis desfăşurată la Viena intre Austria şi România, sub privirile pasionate ale lui Titu Maiorescu – toate acestea fac deliciul acestei cărţi pe care cunoscătorii ar fi păcat s-o rateze.
Si totuşi, asta nu inseamnă că Mentaliştii poate fi citită doar cu enciclopedia pe noptieră. Cartea lui Florin Manolescu nu se adresează doar erudiţilor, ci e capabilă să stârnească orice intelect. Altfel spus, Mentaliştii e o soluţie viabilă pentru cei care s-au plictisit de sudoku şi vor să treacă la nivelul următor.
 

*) Florin Manolescu, Mentaliştii. Alte nouă povestiri incredibile, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 280 p.