AMINTIRI DIN PARADIS / Virgil ride

Autor: Razvan Tupa 19.08.2009

Niciodata nu l-am auzit pe Constantin Virgil Banescu vorbind in public mai mult decât la Alba Iulia, la ultimul Colocviu al Scriitorilor Tineri. Trebuia sa moderez prima dezbatere de la sectiunea Poezie si Virgil s-a asezat, incordat, lânga mine. Nu a durat mult pâna când am fost surprins sa-l aud izbucnind despre proiectul sau de a organiza lecturi publice la Târgoviste.

Era un proiect imposibil. Cu bilete foarte scumpe, cu un buget ireal. Virgil visa. Virgil nu s-a certat niciodata cu nimeni in lumea literara. Nici atunci când toata lumea se certa cu toata lumea prin site-uri literare. Nici macar atunci când unii dintre noi ne-am certat cu el. Sau cu poezia lui.
Lectura lui de la Colocviu mi-a adus aminte despre o discutie pe care am avut-o mai demult. Cu ani in urma, dupa o lectura la biblioteca de poezie de la Facultatea de Litere din Bucuresti, ne indreptam mai multi spre o terasa din Cismigiu. Ca de obicei, mie imi cazuse energia si abia mai mergeam. Virgil era relaxat si glumea. "Gata, ai citit, acum de ce mai esti obosit? " m-a intrebat. I-am raspuns ca imi inchipui ca si el este stors dupa lecturile la care isi spune poemele pe dinafara, cânta... "Nu, a zis el brusc serios, pe mine o lectura ma incarca, ma simt plin de energie dupa ce recit si cânt." Mi-am amintit asta la ceea ce ramâne probabil ultima lui lectura publica, la Alba Iulia. Virgil si-a citit poemul de pe niste foi care tremurau tot mai tare in mâinile lui. Nu il mai vazusem citind niciodata. Intotdeauna isi stia poemele pe dinafara.
In seara acelei zile era programat meciul de fotbal. Dintr-o intâmplare, am ramas ultimul pe holurile hotelului si alergând spre scari m-am auzit salutat din intuneric, tocmai din celalalt capat al culoarului. "Ce faci, Razvan?!" Ca sa vad cine sta pe intuneric am trecut de iesire si m-am apropiat de capatul intunecat al holului. Cu greu am ghicit silueta lui Virgil in cadrul ferestrei deschise. "Bobita?"M-am auzit spunând si pe loc mi s-a facut rusine pentru ca de doi ani Virgil ne rugase sa nu ii mai spunem asa.
Era deja imbracat intr-o pijama perfecta si, probabil, iesise sa fumeze pe culoar. I-am spus ca se pleaca spre un teren de fotbal si l-am intrebat daca si-a dat seama ca, de când ne roaga sa ii spunem Virgil, eu am inceput sa il strig Bobita. Cu scuze si jena am fugit pe scari sa prind masina care pleca.
O jumatate de ora mai târziu, când se schimba prima echipa pe terenul de fotbal, intre jucatorii care intrau pe teren s-a ridicat de pe banca, in costum, cu vesta, camasa si ghete, Virgil. Si a inceput sa alerge tragând de corpul sau de câte ori se pregatea sa loveasca mingea.
Cum a reusit sa ajunga de la hotel, unde deja era pregatit de somn si il lasasem linistit la intrarea in camera lui, in zarva de pe terenul de fotbal, imbracat in costum, nu am reusit sa aflu. Dar e unul dintre lucrurile inexplicabile pe care le facea el. Asa cum, pe teren, la prima faza la care a participat, a deviat mingea de la piciorul unui adversar si s-a indreptat pe urmele ei spre marginea terenului. Cred ca a facut trei pasi. Trei pasi foarte apasati. Am senzatia ca pasii aceia nu s-au terminat si ca Bobita este in plin elan si acum, ridicând unul dintre picioare inainte ca si celalalt picior sa porneasca in aer.
Spuneam ca zilele acelea am avut impresia ca a vorbit cel mai mult. Si când spun asta ma gândesc la interventia lui in dezbatere. Cred ca nu a spus mai mult de trei-patru fraze. Dar asta a fost cel mai mult.
A treia amintire necesara este una cum vor fi de-acum inainte toate cele legate de el. O amintire in care Virgil nu era de fata. un cristian a mi-a propus sa aleg 10 poeme care imi plac mie si sa mergem sa le citim in Colentina, celor care locuiesc pe strada Poeziei. Da, exista strada asta in Bucuresti. La un moment dat, câteva femei in vârsta adunate la o poarta au fost curioase ce filmam pe strada lor. Ne-am apropiat de ele si le-am spus ca noi inregistram poezii. Dupa ce ne-au spus ca daca e vorba de poezie... pai le place doar daca sunt de Eminescu sau de Arghezi. "Nu, contemporani nu!" Acum ce sa le citesc... filmarea mergea inainte si stiam ca intre poemele alese am numai contemporani. Nu am stat foarte mult sa ma gândesc si am citit "Jagrat. Zidul de matase", al lui Virgil. Femeile au ascultat. "Ei, v-a placut?" Le-am intrebat imediat ce am spus ultimul vers. "Da, uite, e bine ca mai sunt tineri care scriu si asa", a spus una dintre ascultatoarele de la poarta. Si a completat repede "Doar sa fie si adevarat".
Cred ca ar râde daca si-ar da seama ca el, care in orice situatie a facut nota aparte, este acum reprezentativ pentru ceea ce se intâmpla cu fiecare dintre cei care scriu poezie azi. Citim, scriem, ne pierdem speranta, scriem, citim, ne pierdem speranta si iar, si nu renuntam. O vreme. Da, sunt sigur ca ar râde.