EVENIMENT / De-a "hotii si artistii"

In 1990, doi hoti au jefuit Muzeul Gardner din Boston, in timpul sarbatorii orasului (ziua Sfantului Patrick), sustragand unul dintre cele mai faimoase tablouri din lume, "Concertul", pictat de Jan Vermeer. Odata cu el, au disparut alte 12 comori artistice, printre care trei panze semnate de Rembrandt. Astazi, daca mergeti la muzeul amintit, veti vedea o imagine dezolanta: un scaun cu spatar inalt este asezat in fata unui sevalet imbracat intr-un material textil de culoare maro inchis, pe care a fost asezata o rama goala – rama unde ar fi trebuit sa se afle "Concertul" vermeerian. Vidul celebreaza o opera ale carei tuse nu le vom mai putea contempla, probabil, decat in reproduceri.

 

Aceasta este imaginea-simbol pe care Simon Houpt, autorul volumului "Muzeul operelor disparute" (recent aparut, in remarcabile conditii grafice si intr-o traducere "curata", la Editura Vellant) a ales s-o aseze in deschiderea cartii sale. O imagine care ne face sa cugetam, cu amaraciune, asupra a ceea ce inseamna raptul in domeniul artistic, asupra a ce consecinte are acesta nu doar in planul general al culturii lumii, ci si in acela al sufletului individual. Care ne aminteste, cum bine spune autorul, ca exista spatii muzeale unde timpul incremeneste, unde doar memoria mai poate vedea ceva, cata vreme ochii au fost pe vecie vaduviti de obiectul contemplatiei. La Boston, in Muzeul Gardner, timpul a inghetat pe data de 18 martie 1990.

Timpul, insa, a incremenit in nenumarate alte locuri din toata lumea. La Luvru, este mereu 5 mai 1998, ziua cand un hot a taiat din rama sa "Drumul spre Sevres", un peisaj al lui Camille Corot, si a reusit sa se strecoare neobservat in afara muzeului. La Muzeul Munch din Oslo, este mereu 22 august 2004, cand doi banditi cu cagule pe cap s-au napustit inauntru in plina zi si au plecat, dupa o scena ca de film, cu "Strigatul" si "Madona" marelui Edvar Munch. Exemplele sunt de ordinul miilor, iar Simon Houpt ni le aminteste in paginile cartii sale pe cele mai dramatice (invitandu-ne nu doar sa urmarim, ca intr-un film politist, plin de detalii palpitante, istoria furtului, ci si sa evaluam consecintele acestuia, atat in privinta cotatiilor pe piata de arta, cat si in planul lumii financiare – asiguratorilor – sau al lumii falsificatorilor. Nu in ultimul rand, oferindu-ne bucuria de a trai recuperarea unora dintre aceste opere).

"Imaginati-va, spune Simon Houpt, ca ati putea aduna laolalta, intr-un singur loc, toate aceste opere pierdute. Ati avea un muzeu de talie mondiala - unul cu opere amestecate, ce-i drept, insa unul cuprinzator. Acesta ar contine multe dintre cele mai frumoase picturi, lucrari tiparite, sculpturi, schite si alte opere de arta rare. Ar fi ticsit de vechi maestri si de eroi moderni, de lucrari feerice si de lucrari Pop Art ironice."

Acest muzeu imaginar, de o cu totul alta factura decat aceea de colectie ideala a muzeului lui Malraux, ar cuprinde, probabil, 150 de Rembrandt si 500 de Picasso. I-ati putea intalni aici pe Rafael si Tizian, pe Da Vinci si Durer, pe Rubens, pe Caravaggio, pe Manet si Dali.

Efortul recuperator al lui Houpt ne ajuta sa punem laolalta multe dintre aceste minuni disparute, toate aceste Atlantide ale artei, si sa ne bucuram de faptul ca, macar asa, rama "Concertului" lui Vermeer ar putea parea mai putin goala.