AVANPREMIERA / Unde Estul intalneste Vestul

Editura Leda (imprint al Grupului Editorial Corint) pregateste pentru inceputul acestei toamne traducerea in limba romana a mult-asteptatei antologii a revistei "Granta" cuprinzand cei mai talentati romancieri americani ai tinerei generatii, antologie publicata in Marea Britanie in 2007 – "Antologia Granta. Cei mai buni tineri romancieri americani". Cu mai mult de zece ani in urma, "Granta" dedicase un volum similar noii literaturi americane, printre scriitorii inclusi ca sperante ale continentului nord-american la acea vreme figurand Sherman Alexie, Edwidge Danticat, Jeffrey Eugenides, Jonathan Franzen, David Guterson si Lorrie Moore.

Care sunt noile voci ale literaturii americane ale acestui deceniu, noile promisiuni, noile sperante? Care este "lista ce stabileste agenda literara a unei noi generatii", dupa cum scria cotidianul britanic The Observer?

Pe parcursul unui an de zile, sase memebrii ai juriului "Granta" au citit, deliberat si, in cele din urma, au selectat douazeci si unu de autori, toti sub varsta de 35 de ani. Iata-i: Daniel Alarcon, Kevin Brockmeier, Judy Budnitz, Christopher Coake, Anthony Doerr, Jonathan Safran Foer, Nell Freudenberger, Olga Grushin, Dara Horn, Gabe Hudson, Uzodinma Iweala, Nicole Krauss, Rattawut Lapcharoensap, Yiyun Li, Maile Meloy, ZZ Packer, Jess Row, Karen Russell, Akhil Sharma, Gary Shteyngart, John Wray

 

Nell Freudenberger s-a nascut in 1975 la New York, iar actualmente traieste impreuna cu sotul ei in Manhattan. Volumul de povestiri "Lucky Girls" si romanul "The Dissident" au fost pulicate de Ecco Press in Statele Unite si de Picador in Marea Britanie. Nell este detinatoarea unor premii prrestigioase, precum PEN/ Malamud Award pentru proza scurta si Whiting Writers’ Award. Si-a facut debutul in revista "Granta 82" cu "The Tutor", in 2003. Povestirea "Unde Estul intalneste Vestul" (Where East Meets West) a fost scrisa pentru bunica ei, Martha Clapp Freudenberger, profesoara de latina si colectionara pasionata de obiecte de argint si stampile de pasaport, care a murit in 2005, la varsta de 97 de ani.

 

 

 

Bengaleza poarta astazi cizme. Nu sunt moderne – stiu care sunt tendintele modei de la Serena, „paznicul meu". Daca exista cineva pe lume care sa nu merite numele atat de frumos de Serena – provenind, fireste, din latina si insemnand „calm" –, atunci aceasta persoana nu poate fi decat ea. Cizmele Serenei sunt bleu, de piele intoarsa, cu o bordura din blana galbena. Am vazut fete incaltate cu unele asemanatoare la salonul de infrumusetare unde mergem sa-mi aranjez parul. E obscen sa vezi o femeie de nouazeci si patru de ani la un salon de infrumusetare, ii tot spun Serenei, iar ea imi raspunde ca asta imi mentine moralul ridicat.

Nu si daca insisti asupra acestui lucru. 

Pe urma rade: rasul acela fara sens, doar de dragul de a rupe tacerea. Are probabil cam o suta de kilograme. Daca e ceva pe lume care sa arate mai stupid decat o batrana la salonul de infrumusetare, atunci aceasta nu poate fi decat o grasana cu cizme bleu de piele intoarsa.

Bengaleza face un ocol in drum spre cutia postala. Probabil ca George a mai iesit cu ea de cand a inceput sa ninga, dar se vede ca acum merge pentru prima oara singura prin zapada. Paseste precaut, ca si cum pe jos ar fi gheata, nu pulbere moale, si priveste peste umar sa-si vada urmele. Nu stie ca lumea se uita la ea?

Il cunosc demult pe George. I-am cunoscut parintii, prima sotie, April, si copiii, Russell si Jessica. Acum April locuieste in Florida cu copiii, iar unul dintre ei se drogheaza. Nu stiu care dintre ei, baiatul sau fata. Nu pentru ca as fi uitat, ci pentru ca am aflat asta de la Edith Overton, care are cateodata probleme cu memoria.

George a inceput sa faca prajituri. Imi aduce si mie checuri sau prajiturele: cu lamaie, cu dovleac, bezele. A facut chiar si trufe dupa ce i-am dat reteta. Cred ca s-a ingrasat vreo zece kilograme.

- Dumneavoastra cum de sunteti asa slabuta? m-a intrebat odata.

- Sunt batrana, asta-i motivul. 

Si arat groaznic, in special in jurul gatului, ca trunchiul zbarcit al copacilor acelora ecuatoriali. Cum se numesc? Copacii aceia pe care i-am vazut, dar al caror nume probabil ca nu mi l-a spus nimeni. Am o memorie admirabila pentru cuvinte straine, chiar si in limbi pe care nu le cunosc. Datorita faptului ca stiu latina. Trebuie s-o intreb pe noua mea vecina despre copac. Cu siguranta stie cum se numeste.

- As putea sa slabesc daca as vrea sa...

George are prostul obicei de a nu-si incheia frazele. Pe studentii mei ii pedepseam pentru asta si in cele din urma se corectau. Dar problema se pare ca s-a agravat in randul populatiei de conditie medie.

George imi tinea companie pana oboseam.

- Ar trebui sa iesi in lume, sa te intalnesti cu femei, i-am zis. 

Nu i-am spus lui Edith Overton ca eu am fost cea care l-a indemnat sa faca asta. Sper ca nu din vina mea a iesti ce a iesit.

George a comandat mai intai aparatul de fitness prin telefon, apoi bengaleza. Nu tot prin telefon, fireste, ci prin internet: Asiatice.com, Unde Estul intalneste Vestul. A trecut pe la mine sa-mi arate pe harta tara ei, dar eu stiu foarte bine unde e Bangladeshul.

Nepoata mea Meryl mi-a aratat internetul. Au lasat un calculator aici, Meryl, tatal ei si Helen, pentru ca nu pot sta trei zile la rand fara internet. Ei nu raman aici niciodata mai mult de trei zile. De data aceasta, peste doua saptamani, Meryl va veni fara parinti. O sa aduca si un baiat. E prima data cand face asa ceva. Se vor opri aici in drum spre Canada, unde se duc la nunta unui prieten. Helen crede ca „asta e alesul". Ma gandesc ca, daca Helen ar fi luat lectii de latina, nu ar fi folosit asemenea expresii.

Baiatul se numeste Sam si a absolvit dreptul la Harvard. Helen, pentru ca asa e ea, nu a fost in stare sa-mi dea alte detalii. Observ ca Serena face confuzia intre „compliment" si „complement". Helen ma apostrofeaza, imi explica cat de greu gasesti o persoana draguta care sa faca munca Serenei si ma indeamna sa nu mai fiu atat de exigenta. Astept cu nerabdare sa-l cunosc pe Sam.

N-am fost atenta cand Meryl mi-a explicat cum functioneaza calculatorul. Dar m-am prefacut pentru ca parea atat de entuziasmata: Poti cauta ce vrei. Asta se cheama navigare. Sau poti intra pe chat cu prietenii. Ca o teleconferinta – asta stii ce inseamna, nu? Uite: aici e o fotografie cu Budapesta. Ma dureau manile numai cand priveam tastatura. Meryl l-a instalat in biroul lui Frank, pe masa lui de lucru, cu toate firele acelea care ieseau din el, cele albastre pe o parte, cele negre pe cealalta. A impins masina de scris a lui Frank intr-un colt al mesei, dand la iveala o pata decolorata pe tablie, apoi mi-a aruncat o privire sa vada daca nu am nimic impotriva. M-am prefacut ca admir Budapesta. Podul cu Lanturi arata la fel ca atunci cand Frank m-a fotografiat acolo in 1962, imbracata cu pelerina mea Burberry cea noua.

- Pot sa...

- Pune-o unde vrei, i-am spus.

E asa ciudat sa te prefaci in fata propriei tale nepoate.

Bengaleza e tot langa cutia postala. Oare ce veste a primit? Sta si citeste acolo, in frig. Ma intreb daca nu are cumva un prieten in Dhaka, pe care sa incerce sa-l aduca in cele din urma aici, fara stirea lui George. (stiu si numele capitalei Bangladeshului.) Cam astea sunt lucrurile care i se intampla lui George. Fiind iarna, nu-mi dau seama daca e insarcinata. Sunt convinsa ca vrea sa ramana imediat insarcinata, pentru a cimenta relatia. George mi-a spus ca ar mai vrea copii.

Pentru ca i-ati crescut atat de frumos pe cei pe care ii aveti deja. Dar eu stau si-l privesc fara sa scot o vorba.

Acum bengaleza fuge – fuge! – pe alee spre casa, strangand scrisoarea cu degetele ei cafenii, neinmanusate. Parca ar fi vara sau parca ar fi uitat complet de zapada. Daca nu e atenta, o sa cada, mai ales in cizmele acelea nou-noute. Probabil ca George nu i-a spus despre gheata neagra de pe la noi: nu o observi pe asfalt decat atunci cand e prea tarziu.

 

Joi, dimineata devreme, mi-a batut la usa. M-am gandit ca Serena si-a uitat cheia. Am tresarit cand am vazut-o, pentru ca garajul e la fel de intunecat ca ea si pentru ca nu ma asteptam sa vina pe la mine.

- A, doamna Buell, a spus ea, sunt sotia lui George, Amina. Scuzati-ma.

- Credeam ca e asistenta mea – a fost tot ce mi-a trecut prin cap ca i-as putea zice. Cateodata isi uita cheia.

A ramas pe loc, tinand in mana o farfurie acoperita cu folie, pana cand mi-am dat seama ca venise de fapt in vizita, ca orice vecin, si astepta sa fie poftita inauntru.

- George spune ca o sa ma aduca in vizita la dumneavoastra la acest sfarsit de saptamana, dar am facut niste prajituri si mi-am zis: Daca mai astept, n-o sa mai fie bune. Pot sa vi le las?

George avea dreptate. Vorbeste bine engleza. La fel de bine ca Serena, daca nu chiar mai bine.

- Poftim inauntru, i-am spus. Mi-e teama ca nu prea am cu ce sa te servesc. Asistenta mea merge astazi la supermarketul Wegmans.

- Imi place foarte mult la Wegmans, mi-a raspuns fata punand prajiturile pe bufet, ca si cum ar fi fost un musafir obisnuit cu casa. Acolo au de toate.

E adevarat. E cel mai important din lantul de magazine si are peste 70 000 de metri patrati. Are un raion intreg de fructe exotice, altul de produse homeopate, are rafturi cu sushi si cu patiserie frantuzeasca. Am fost atat de uimita cand Serena m-a dus acolo prima oara. Nici nu pot sa ma gandesc cum trebuie sa i se para cuiva din Bangladesh.

Bengaleza si-a scos canadiana, o canadiana rosie pe care i-a cumparat-o probabil George, si a ramas cu ea in brate. Nu era incaltata cu cizme. O vedeam pentru prima data de aproape si mi se pare draguta. Are ochi imensi, mariti si de lentilele ochelarilor cu rama supradimensionata, buze carnoase. Defecte: are frunte ingusta, de antropoid, si un spatiu mare intre nas si gura; ar fi putut avea trasaturile mai echilibrate. Pare ca nu s-a pieptanat cand s-a dat jos din pat azi dimineata. Probabil a fost prea ocupata sa-i pregateasca micul dejun lui George.

- Poti sa-ti pui canadiana pe scaun, acolo. Si poti sa vii in sufragerie, sa stai jos, in cazul in care nu trebuie sa mergi la serviciu.

- O, nu, raspunse Amina si se porni pe povestit. As vrea foarte mult sa lucrez, dar nu stiu sa conduc. Asa ca trebuie sa gasesc un loc unde ma poate duce George cu masina. Potrivirea programelor este cel mai important lucru, zice George, asa ca in fiecare zi dau telefoane in diverse locuri. Am facut amandoi un tur sambata si ne-am uitat dupa anunturi. Se fac angajari la Best Buy. In Desh eram profesoara de engleza, imi explica plina de insufletire, ca si cum ar fi rostit o replica dintr-o piesa. Nu ca vorbele ei ar fi sunat fals, dar rostite de ea aveau o intensitate mai mare decat la altii.  

- George spune ca si dumneavostra ati fost profesoara.

- De latina, i-am raspuns.

O precizare care, de obicei, fie ca determina oamenii sa cada intr-o tacere profunda, fie ca ii indeamna sa ma intrebe daca limbile „moarte" chiar trebuie sa mai fie predate in scoli. Ma intreaba lucrul acesta foarte respectuos, cu un fel de automultumire, la fel cum receptionera de la salonul de infrumusetare pomeneste cateodata de Frank, mandra ca-si aminteste cum se numea sotul meu.

- Unchiul tatalui meu era profesor de sanscrita la Calcutta! exclama fata si ma privi ca si cum am fi descoperit o coincidenta nemaipomenita. George spune ca ati calatorit in toata lumea.

- Dar nu si in India, i-am raspuns, apoi am adaugat gandindu-ma ca vorbele mele ar fi putut fi prea brutale: Am calatorit cu sotul meu si cu fiica noastra Helen.

Amina incuviinta si privi in sus, spre portretul lui Papa agatat deasupra semineului:

- Acela e sotul dumneavoastra?

- Acela e tatal meu, i-am explicat. Preot baptist din Corpus Christi, Texas.

- Tatal dumneavostra era chipes, comenta ea.

Ceea ce era adevarat, dar ma intrebam daca nu dorise doar sa fie politicoasa. Ii considera oare chipesi pe barbatii albi? si mai sunt si alte lucruri pe care as vrea sa le stiu, ca, de exemplu, daca mai corespondase si cu alti barbati inainte sa-l cunoasca pe George. Parintii ei o incurajasera sa invete cum sa foloseasca internetul ca sa-si gaseasca un sot strain? George este primul barbat cu care s-a culcat? Dar nu cred ca-i pot pune niciuna dintre aceste intrebari.

- Si-ai dorit dintotdeauna sa vii in America?

- Mi-am dorit mereu sa calatoresc, mi-a raspuns Amina. George spune ca aveti multe suveniruri din calatorii.

Vitrina se afla chiar in spatele ei, dar nu o deschid chiar asa, pentru oricine. Uneori, noaptea, cand incerc sa adorm, o studiez raft cu raft, incercand sa-mi amintesc fiecare obiect. Figurinele din Dresda, monedele din Sardis si machetele de sticla ale piramidelor. Evantaiul chinezesc de hartie, cadou din partea parintilor lui Frank, care au facut o croaziera in jurul lumii in 1929. In colt, pe ultimul raft din stanga, fotografia lui Helen in odeonul din Efes, singura, doar cu o pisica maidaneza la picioare. Frank facuse fotografia, iar eu ramasesem in afara cadrului, dar putin prea aproape. Mi se vedea umbra. „Uita-te la tata", ii spuneam, dar Helen parea mai interesata de pisica. Pusesem fotografia in vitrina pentru ca-i placea lui Frank, desi locul acela era rezervat pentru obiecte cu valoare istorica. Mai tarziu aveam sa ma gandesc ca instantaneul acela exprima perfect atitudinea americana fata de lumea antica.

Imi amintesc ca atunci cand am developat filmul, Frank a remarcat pisica si a comentat in gluma: O fotografie foarte draguta cu Helen si Tabby. (Imi spunea Tabby, ceea ce nu ma deranja, desi prefer ca toti ceilalti sa-mi zica Tabitha.)

Intr-o zi, dupa ce lui Frank i se stabilise diagnosticul, dar inainte ca semnele bolii sa devina permanent vizibile, m-a chemat in biroul lui. Se imbraca in continuare in fiecare dimineata cu camasa si cravata. Uneori chiar eu eram derutata cand il vedeam ca se ridica de la masa din bucatarie si porneste pe scari in jos, in loc sa iasa spre garaj. Se ducea cu ziarul in birou si dupa ce termina de citit sublinia greselile. Apoi il punea in teanc peste celelalte, sa i le duca domnului Calthrop, redactorul-sef, „cand o sa am timp". Din fericire, n-a avut niciodata timp.

- Tabby, mi-a zis in dupa-amiaza aceea, vreau sa-ti arat ceva.

Mi-am dat seama ca este un certificat de actionar. Prima lui investitie fusese in actiuni ale Companiei Gannett[1] - un fel de bonificatie pentru angajati – , iar dupa aceea, in ale altor cateva companii, toate de la noi din Rochester. De data aceasta erau ale firmei Xerox si valorau mult mai mult decat m-as fi asteptat.

- Astea sunt sa ai cu ce sa te descurci cand n-o sa mai fiu.

Nu-mi amintesc ce i-am spus ca l-am facut sa tipe la mine. Probabil ceva in sensul ca o sa mai fie mult timp alaturi de noi. Nu era genul de sot care sa ridice glasul prea des, asa ca am fost surprinsa. Desi nu am dus-o mereu chiar intr-o voiosie, dupa cum imi aminteste astazi Helen.

- Asculta, Tabby, ce naiba! Cat ma mai exprim inca clar. Fii atenta ce-ti spun: e vorba de Bank of America, nu de Rochester Savings and Loan. E un cont separat.

Pe atunci nu avea decat saptezeci si trei de ani, nu era foarte batran. Fusesem de fata cand doctorul Pashman ii pusese diagnosticul, dar Frank inca nu uita lucruri importante si nu facea nimic socant. Doar intrebari de genul: unde tinem agrafele de hartie sau ce cautam la magazin, lapte sau paine pentru sandvisuri? S-a petrecut brusc, dupa cum ne avertizase doctorul, asa cum aceste dupa-amieze de noiembrie se transforma dintr-odata in noapte, fara seara intre ele. Te uiti in sus si lumina a disparut.

Unde ne tinem masina? ma intreba. Nu-i asa ca ar putea fi sus, in baia pentru musafiri? Punea aceste intrebari pe un ton solemn pentru a-si acoperi sentimentul de jena, pe care l-a pastrat mult timp dupa ce a pierdut toate celelalte lucruri – ca o reminiscenta ciudata si inutila –, iar eu ii raspundeam la fel, pentru a mentine echilibrul intre noi. Cred ca este in garaj, dar ti-as fi recunoscatoare daca ai deschide usa din spate sa verifici.

A, garajul, desigur. Apoi, o zi sau doua mai tarziu: n-as putea cumva sa-i spun numele copilului aceluia incantator din fotografia pusa in vitrina, cel care sta pe niste trepte mari, circulare, cu o pisica la picioare?

- Tabby! striga Serena.

Serena e genul de persoana care tipa. Ma striga pe nume de fiecare data cand intra in casa.   

- Sunt aici, i-am raspuns. In sufragerie.

Cand a vazut-o p Amina, a spus:

- A, scuza-ma, nu stiam ca ai musafiri.

Vorbise pe un ton pe care l-ai folosi fata de doua fetite la o petrecere. Mi-as fi dorit ca aceasta copila, sotia lui George, sa-si fi calcat bluza inainte de a veni la mine. Nu-mi pasa ce gandeste Serena, dar acum ca stam atat de mult impreuna, n-am cum sa-i evit opiniile.

Am condus-o pe Amina pana la usa din fata.

- Multumesc pentru prajituri. Nu prea mai am pofta de mancare, dar asistenta mea e innebunita dupa dulciuri. Sunt convinsa ca o sa-i faca mare placere.

Am auzit un sunet de exasperare din bucatarie si m-am bucurat.

- George vrea sa treaca sa va vada duminica, spuse Amina. Poate dupa biserica?

Multa lume din cartier vine in vizita la mine, pe unii dintre ei ii cunosc de vreme indelungata. Nu-mi dau seama cine o face din obligatie si cine o face dintr-un entuziasm sincer, dar sotia lui George mi-a amintit ca entuziasmul este o marfa rara.

- Da, i-am raspuns. Spune-i, te rog, lui George ca o sa fiu acasa.

Fireste, sunt aproape intotdeauna acasa, dar bengaleza nu trebuie sa stie asta. Ma intreb daca nu ma crede cumva mai tanara decat sunt.

Dupa ce Amina a plecat, m-am dus in bucatarie, unde Serena citea un articol din People despre George Clooney. People si US Weekly sunt revistele ei preferate. L-am vazut pe George Clooney in emisiunea lui David Letterman. Pare destept sau, cel putin, mai destept decat cei mai multi dintre ei. In schimb, revistele sunt foarte stupide.

- Fata aceea e noua sotie a lui George, i-am explicat. George, vecinul de alaturi, nu George Clooney.

Serena ma ignora, poate din cauza remarcii mele despre prajituri.

- A gasit-o pe Internet.

Asta i-a atras atentia. Si-a ridicat privirea ingrijorata:

- Cum adica de pe Internet?

- Asiatice: Unde Estul intalneste Vestul, i-am explicat incercand sa par cat mai informata.

- Si ea ce e? se interesa Serena uitand de revista.

Pusese genul de intrebare pe care nu o poti rosti de fata cu nepoata mea, dar stiam ce voia sa afle Serena.

- E din Bangladesh. Bangladeshul se invecineaza cu estul Indiei si are o populatie majoritar musulmana. Dupa independenta Indiei, s-a numit Pakistanul de Est, dar la inceputul anilor ’70 a devenit o tara de sine statatoare.

Serena nu a urmat colegiul, insa are o diploma in asistenta sociala. Cand pot, incerc sa-i ofer cunostinte de cultura generala.

- Vecinii nostri sunt indieni, adauga Serena. Au venit aici in aprilie.

- Cand m-am mutat cu Frank aici, partea aceasta din Rochester era locuita doar de albi.

Acesta e un alt lucru pe care, cu siguranta, nu l-as putea spune fata de Meryl, sau chiar fata de Helen. Meryl e profesoara la o scoala publica din New York, iar Helen imi zice ca majoritatea elevilor de acolo sunt de culoare sau hispanici. Meryl nu ar spune nici macar asta. Foloseste noul limbaj eufemistic si pretinde, in general, ca nu observa culoarea pielii nimanui. Odata i-am spus ca, prima oara cand am predat – limba latina la Colegiul Springfield din Springfield, Missouri –, am avut in clasa doi negri. M-a privit atat de ingrozita, incat m-am gandit ca are un puseu de suferinta fizica, poate o crampa menstruala. Nu mi-am dat seama ce am facut pana nu mi-a zis Helen. Cateodata ma intreb cum am ajuns in America de la segregatie – lucru pe care nu l-am suportat niciodata, indiferent de ce zice nepoata mea – la a pretinde ca rasele nu exista. Parca am fi atinsi cu totii de Alzheimer.

- Erau metodisti si luterani si baptisti si o familie de catolici, i-am spus Serenei. Asta era tot.

- Mda, sigur, mi-a raspuns Serena revenind la George Clooney, dar nu mai e asa.

 

Traducere din limba engleza de Irina Vainovski-Mihai. Fragment din volumul Antologia Granta. Cei mai buni tineri romancieri americani, aflat in curs de aparitie la Editura Leda.