ARTELE VIZUALE DUPA 1990 / Caietele intime ale lui George Tzipoia
Autor:
Ziarul de Duminica
25.08.2009
George Tzipoia (fiu al unei marcante personalitati a plasticii romanesti inter- si postbelice, Alexandru Tipoia – 1914-1993), el insusi pictor, s-a stabilit la Geneva, in Elvetia, in 1982, ca refugiat politic. Revenit in tara dupa 1990, a avut cateva notabile manifestari expozitionale si s-a straduit constant sa readuca in memoria publicului romanesc imaginea operei tatalui sau. Pe 17 septembrie, la Constanta, si apoi pe 22 septembrie la Bucuresti, la sediul Institutului Cultural Roman, pictorul se va afla din nou pe simeze. In cadrul evenimentului bucurestean, George Tzipoia isi va lansa si un album, care, alaturi de operele plastice (vezi foto), va contine si fragmente din Caietele intime ale autorului, din care avem bucuria sa va oferim, in avanpremiera, cateva fragmente.
1.
Uneori,
la capatul noptii,
pictând, iti traiesti viata
uitând de tine.
Stârnesti praful stelelor
si-l faci sa se aseze pe pânza ta,
efemera alcatuire de fire de in
si culoare.
si speri mereu
in ceva nedeslusit.
***
12.
Pictorul, acest om al Domnului, puternic si insingurat, este fiinta cea mai plapânda si mai vulnerabila.
Catedralele lui se darâma in fiecare zi, la fiecare adiere de vânt, dar Dumnezeii la care se inchina ramân vesnici, in pofida tuturor lucrurilor.
***
19.
Actul de creatie este metabolism. Metabolismul artei este metabolismul fiintei creatoare.
Nu ne place o opera decât dupa ce am intuit metabolismul actului sau de creatie, atunci când privitorul ajunge "sa respire" odata cu autorul.
***
20.
Evoluând, artistul se auto insingureaza, caci publicul nu evolueaza odata cu el, in acelasi raport.
Asa se explica de ce o arta evoluata nu atinge decât un public restrâns, cu atât mai restrâns cu cât arta este mai evoluata.
***
22.
Ceea ce as vrea sa ma caracterizeze as vrea sa fie continuul efort spre aerian, spre imaterial, spre imponderabil – lupta cu greutatea proprie – cu inertia. Lucrul meu sa fie expresia spiritului in forma sa cea mai evoluata, mai epurata, poate nu cea mai hotarâta, dar in orice caz cea mai visatoare.
***
24.
Ma invârt fara sfârsit in jurul omului. Crucificarea este a lui. Sarcofagul este iarasi al omului, forma si verticalitatea corpului sau vazute in absolut, sintetizat. Sarcofagul, ca relicva a propriei mele materii alcatuitoare. Crucificarea este a mea. Crucificarea este un sarcofag, iar sarcofagul – o crucificare, in absolut. Steaua, aceasta explozie de forta in spatiu, este crucificarea insasi a omului, a materiei, prin marile axe de forta care se intretaie direct in inima tabloului, care este inima mea. Eterna postulare nedefinita intre materie si spirit, intre orizontala si verticala, pe diagonala. Eterna anulare a marilor sensuri, carora omul trebuie sa le cada victima, pentru a-si indeplini si implini cruntul sau destin terestru. Toate imaginile sunt de fapt "portrete", portretele lui Christ, transpuse in imagini neconventionale. Cum omul "e" Dumnezeu, cum Dumnezeu "salasluieste" in el, tot asa el exprima intreaga greutate ce o poarta in suflet, cu usurinta si bucuria, cu gravitatea si reculegerea pe care El, Dumnezeu, i-o comunica in actul nefiresc si rar al iluminarii creatoare. Omul este aceasta sageata pe verticala, al carei vârf tinteste cosmosul si deopotriva inima, acest cosmos la scara umana.
***
32.
Chipul imaginii.
Spiritul materiei.
Doresc ca pictura sa fie o anumita emanatie a materiei, abstracta, egala in intensitate pe intreaga suprafata a pânzei, incarcata de sensuri si mesaje, care sa contina fiinta in ceea ce are mai esential, simbolica fara a avea nimic comun cu simbolismul clasic, a carei epiderma sa vibreze de emotie, dar al carui chip sa fie calm si retinut ca un lac de munte sau cum este cerul senin dupa o furtuna.
si totusi esentialul rezida in ceea ce nu poate fi exprimat prin cuvânt.
***
37.
In momentele grele, de dezechilibru si sfâsiere existentiala, "limbajul abstract" isi gaseste pe deplin rostul sau in fiinta. El va fi implicit o intruchipare de forte ce se vor opune vietii si rosturilor ei marunte cu aceeasi vigoare si tarie cu care viata se opune artistului si rosturilor sale. Conceptia este ea insasi un mod de lupta. Omul, nu-l vad altfel decât ca pe o fiinta abstracta, ca pe o forta, in care toate calitatile vor deveni sensuri, directii spirituale.
***
41.
"A limita multitudinea de dezvoltari posibile".
Nu vreau sa limitez multitudinea de dezvoltari posibile, caci nu stiu care din aceste cai ma vor salva de la moarte.
Las ca totul sa decurga de la sine, intr-un aparent calm. Poate ca zavorând o usa prea repede, inchid canalul unei posibile vieti viitoare. Simt nevoia unei continue oxigenari. si apoi, sapând tenace galeria sperata, s-ar putea prea bine ca ea sa nu duca la locul dorit.
De aceea nu eu sunt cel care limitez.
Ci acela care se lasa limitat.
***
42.
Nu eu contin formele, ci formele ma contin pe mine.
***
44.
A te judeca in fiecare zi, luni si ani in sir. A te judeca si a te forma, a te ordona prin a pune mereu ordine in marele haos care este spiritul fiintei tale. Oricât vei face, va fi mereu putin, iar ce-ai facut nu vei sti niciodata c‑ai facut tu sau altcineva, sau c-ai facut asa cum trebuia facut.
***
46.
Adeseori, dupa terminarea tabloului, culorile lucreaza mai departe singure, adâncindu-si locul, desavârsind ceea ce eu doar am inceput.
***
51.
Cu fiecare lucrare, m-am izbit ingrozitor
si implacabil de eternitate, sfarâmându-mi constiinta.
***
60.
Artistul nu este atât cel care minte, cât cel care se minte; nu atât cel care ilumineaza, ci se ilumineaza.»